Basarabia - Limba Romana

eminesciana 33îmbracă în veşmintele de fier ale unei dogme. Din acest punct de vedere, textulpublicistic poate fi interpretat ca produs al unui simţ critic remarcabil atâtprin puterea de pătrundere a raţionamentului, cât şi prin forţa de reliefare apatosului. Publicistica lui Eminescu a fost mai degrabă dogmatizată, prin idolatrizare,răstălmăcire, cenzurare, condamnare sau scoatere din context, decâtvăzută, ca atare, rezultând din irizările unor dogme. În sprijinul caracteruluiantidogmatic al ziaristicii eminesciene vin chiar textele în care diagnosticulcusururilor naţionale este tot atât de aspru ca şi tonul răstit, ridicat împotrivastrăinilor care au pus stăpânire samovolnică pe vechi teritorii româneşti: „Nestatornicianoastră, iubirea de schimbări, deasa răsturnare a tuturor temeliilorstatului şi rivalitatea copilărească de a întrece pe toată lumea a făcut, atât întrecut, cât şi în prezent, ca să irosim o mulţime de puteri vii, care se puteauutiliza pe un teren folositor, pe lucruri de nimic sau de-a dreptul stricăcioase.Aceste defecte mari ale caracterului nostru naţional sunt, pe lângă împrejurărilede dinafară, cauza pentru care un element etnic atât de răspândit caal nostru să nu ajungă la nici o însemnătate în lume, ci, bucăţit între zeci destăpâniri, să reziste ici şi colo, să fie absorbit însă în multe locuri.” 10 . În acordcu asemenea exemple, se observă că binele şi răul, pozitivul şi negativul suntpuse în chip adecvat în contrast, astfel încât între materia tratată şi discursulcritic care o înveșmântează să nu existe discordanţe.Mai departe, dacă se observă că atitudinea virulentă şi judecata desfăcută depatimă sunt feţe retorice ale aceleiaşi personalităţi şi că punerea lor în acţiunenu este altceva decât rodul libertăţii de gândire şi de limbaj, se înţelege, poate,că miza este de a convinge, nu de a impune. Una din esenţele ziaristicii luiEminescu este condiţia vie a problematizării, nu natura moartă a mimetismuluigratuit, determinat de situarea în umbra dogmei. Gazetarul nu imită, cidezbate, nu face abuz de prefabricate ideatice, ci se declară împotriva lor, şi,mai presus de acestea, nu practică o dialectică a servitutidinii, deşi îi devoaleazăascunzişurile.Pentru a cerceta cu măsura echilibrului împletitura de patos, etos şi logos dinarticolele lui Eminescu, se cuvine să arătăm că, atât în epocă, cât şi în posteritate,personalitatea gazetarului prinde, ca în artele plastice, contururile pecare vrea să le reliefeze artizanul portretului. Fără a şti foarte precis cum era,de fapt, Eminescu, există foarte multe informaţii despre cum a fost el consideratde ceilalţi şi acest dosar cultural, „cazul Eminescu”, este departe de afi închis. Parcurgându-i corespondenţa, îl vedem mai întâi istovit de lucru,dezamăgit de vorbele şi de faptele care fac obiectul demersului gazetăresc,sceptic faţă de finalitatea scrierilor de presă, iar mai apoi avid de himera odihneişi a lucrului binefăcător minţii şi sufletului, neguros, suspicios, însingurat,măcinat de boală, înstrăinat de lume. Amintirile contemporanilor săi sunt lafel de relevante în a surprinde relativitatea socioculturală a imaginii pe care