Basarabia - Limba Romana

248 ROMÂNĂÎn acest spirit, firea este percepută „ca lume şi ca vreme”, iar rădăcina verbalăîn a fi confirmă starea de destin pe care Eminescu a esenţializat-o în simboluriatât de adânci.Prin definiţie, existenţa implică, în prim-plan, materialitatea, geografia spaţiului,conotaţiile istorice ale timpului evenimenţial, în vreme ce fiinţarea vizeazănivelul semantic profund al infinitivului lung.Paradigma verbului a fi configurează locuirea ca expresie concretă a destinului.Matricial, spaţiul îşi cere dreptul la veşnicie, transferând această aspiraţieîn structura cuvântului fire, el însuşi un infinitiv lung substantivat. Astfel, dela a fi, proliferează fire, fiinţă, fiinţare, având conotaţii simbolice care conducla imaginea lanţului de evenimente istorice care au marcat starea de destin aromânilor.Dinamica verbului românesc este centrul în jurul căruia gravitează nuanţelenoastre existenţiale, ca popor care vorbeşte o limbă de origine latină. Complexitateatematică generată de semantica derivată din flexiune asigură un potenţialexpresiv ridicat, centrat pe axa temporală şi modală. Astfel, dincolo deieri, azi, mâine, ca adverbe care fixează trecutul, prezentul şi viitorul în spaţiulistoriei, acţiunea verbului se construieşte în raport cu subiectul care o face.Aceasta poate fi perfectă, adică trecută, terminată în momentul vorbirii, pusăîn raport de complementaritate cu o altă acţiune trecută sau nefinalizată înmomentul vorbirii. Oricare dintre cele trei configurări ar lua verbul pentrua concretiza pe axa temporală trecutul, nu înseamnă că potenţialul său înaltcomunicativ a fost valorificat integral.De aceea, paradigma temporală se amplifică şi construieşte ipostaza viitoare aacţiunii, cu două nuanţe semnificative. Prima se înscrie firesc în acel mâine adverbial,în vreme ce a doua poziţionează viitorul prin raportarea sa la o altă acţiuneviitoare, aglomerând spaţiul prin anterioritate factuală. Viitorul anteriorpoate reprezenta simbolic aspiraţia amplificată de fluxul temporal istoric, sintetizatîn sintagma „timpul nu mai are răbdare”. Numai prezentul este simplu,clar, pus sub semnul certitudinilor. Acest amănunt din paradigma verbului românescpoate susţine ideea că românul are vocaţia lucrurilor palpabile, controlabileîn desfăşurarea lor. Narativ, verbul povesteşte prin imperfect, legândtrecutul de prezentul vorbirii, căci exprimă, aşa cum se ştie, o acţiune trecută,neterminată în momentul vorbirii. Poate că în semantica acestui timp verbalse păstrează arhetipul conectat la prezent, într-o continuitate configurată cacertitudine a vieţuirii în istorie, în timp. Când doreşte să exprime aspiraţia,românul foloseşte viitorul, cu ambele forme, iar dacă se poziţionează în sferacertitudinilor, atunci foloseşte prezentul.