Basarabia - Limba Romana

198 ROMÂNĂdupă ce, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a apărut statul român lagraniţa vestică a imperiului. Din punctul de vedere al imperiului, latinitateavecină constituia un pericol iminent, ca model identitar nedorit pentru româniidin interiorul graniţelor imperiale. De aici, întreprinderea unor acţiunidure de agresiune şi de autoprotecţie.Mai întâi, s-a încercat scoaterea Principatelor Dunărene de sub suzeranitateaturcească, pentru a fi ulterior încorporate Imperiului Rus. Războiul Crimeei,precedat de revoluţiile paşoptiste româneşti, a întârziat, deşi numai cu puţin,expansiunea panslavismului. În 1864, la Iaşi, are loc o încercare de loviturăde stat, dirijată de Rusia, care a urmărit dezmembrarea României şi formareaunui „regat dacic”, despre care se ştia că urma să facă parte din imperiul ţarist.Este de observat absenţa totală a acelor elemente care puteau suscita pretenţiide latinitate. La mijlocul secolului al XIX-lea, dacismul a fost cultivat cudeosebire de acei intelectuali din România care erau apropiaţi de cercurileslavizante. Cazul cel mai reprezentativ este al lui Gheorghe Asachi.După aceste tentative situate pe teren cultural, ofensiva panslavismului s-a mutatpe teren geopolitic şi, în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878,găseşte pretextele necesare extinderii graniţelor în defavoarea fostului aliat, statullatin vecin. Se urmărea extinderea stăpânirii asupra gurilor Dunării, în dreaptaaflându-se enclava etnică bulgărească. Politica rusă, atât cea ţaristă, cât şi ceasovietică, a urmărit consecvent izolarea enclavei româneşti prin încercuirea eide elemente etnice exclusiv slave sau obediente. S-a urmărit astfel, fără încetare,diminuarea procentului de latinitate din Estul Europei. A fost unul din motivelepentru care statul român de după 1859 a fost ameninţat cu dezmembrarea. Tentativeasemănătoare au încercat şi sovieticii, după o sută de ani, prin imaginareaunei împărţiri a Estului european după un aşa-numit „plan Valev”.Toate tentativele de ştergere a identităţii etnice pe teritoriul statului român aueşuat, ceea ce a determinat autorităţile ruseşti şi apoi pe acelea sovietice să-şidirijeze eforturile către modificarea identităţii etnice din teritoriul românescrăpit în 1812. În principal, aceste eforturi s-au desfăşurat în două direcţii: dedeznaţionalizare şi, concomitent, de rusificare (slavizare). Acest lucru a fostposibil, între altele, şi datorită lipsei de sprijin, în acest teritoriu, din partealatinităţii vest-europene. Aceasta a constituit un sprijin puternic pentru statulromân, din punctul de vedere al afirmării identităţii etnice, cu deosebire însecolul al XIX-lea. Prezenţa franceză a fost însă imposibilă în teritoriul românescstăpânit de Rusia.Deoarece presiunile de spălare a identităţii etnice a românilor din Rusia s-audesfăşurat pe multiple planuri, mă voi rezuma doar la câteva dintre acestea,