FITOTEHNIE

De asemenea, floarea-soarelui a reprezentat dintotdeauna o sursă de inspiraţie artistică,
îndeosebi pentru pictori.
Floarea-soarelui prezintă şi unele însuşiri medicinale (Muntean L.S., 1997). Florile ligulate
sunt folosite pentru obţinerea unui extract alcoolic folosit în malarie, iar tinctura în afecţiuni
pulmonare. Achenele se utilizează la prepararea unor produse indicate în profilaxia dezinteriei,
febrei tifoide şi pentru vindecarea rănilor care supurează. De asemenea, uleiul de floarea-soarelui se
foloseşte în medicina populară pentru macerarea unor plante utilizate în tratarea rănilor şi arsurilor.
Importanţa agronomică. Din punct de vedere agronomic, floarea-soarelui prezintă
următoarele avantaje:
- eliberează terenul relativ devreme (august-septembrie);
- starea structurală şi de fertilitate a solului după floarea-soarelui este bună, aceasta fiind o
plantă bună premergătoare pentru grâul de toamnă (considerată mai bună decât porumbul);
- are cerinţe moderate faţă de fertilizarea cu azot şi fosfor, dar are cerinţe mai mari faţă de
potasiu;
- cultura de floarea-soarelui nu necesită cheltuieli foarte mari;
- comparativ cu porumbul, floarea-soarelui valorifică mai bine solurile cu fertilitate medie şi
suportă mai bine stresul hidric;
- tehnologia de cultură este mecanizabilă în întregime şi nu pune probleme deosebite
cultivatorului;
- calendarul lucrărilor agricole nu se suprapune peste cel al celorlalte culturi agricole
importante de la noi din ţară;
- floarea-soarelui găseşte condiţii favorabile de cultură în ţara noastră.
Dintre inconvenientele culturii de floarea-soarelui pot fi menţionate următoarele:
- sensibilitate la boli, ceea ce implică o rotaţie de cel puţin 5-6 ani, excluzând monocultura;
- amplasarea după multe plante de cultură este problematică, datorită bolilor şi dăunătorilor
comuni (soia, rapiţă, cartof);
- lasă solul mai sărac în apă şi cu un conţinut mai sărac în potasiu.
Importanţa meliferă. Floarea-soarelui reprezintă una dintre principalele surse melifere în
ţări ca Bulgaria, Maroc, Rusia, Argentina, România, etc.
Pentru ţara noastră, floarea-soarelui este o valoroasă plantă meliferă a cărei înflorire se
încadrează în conveerul melifer salcâm–tei–floarea-soarelui. Practic, floarea-soarelui reprezintă cea
mai importantă plantă de cultură meliferă, atât prin suprafeţele mari cultivate cât şi prin secreţia
bună de nectar, la care se adaugă faptul că înflorirea are loc vara, când flora meliferă este, în
general, mai săracă.
De la floarea-soarelui se poate obţine o producţie potenţială de miere de 15-115 kg/ha, cu
diferenţe de la un hibrid la altul, dar şi de la un an la altul, în funcţie de condiţiile climatice. Mierea
de floarea-soarelui poate fi descrisă ca având o culoare galbenă şi o aromă moderată.
4.2.2. Compoziţia chimică a bobului şi factorii de influenţă
Conţinutul în ulei. Seminţele de floarea-soarelui se caracterizează printr-un conţinut ridicat
în ulei, limitele uzuale de variaţie fiind cuprinse între 40 şi 53% 1 (Ştefan V. şi colab., 2006, Ion V.
şi colab., 2004).
Conţinutul de ulei din seminţele hibrizilor destinaţi pentru halva sau pentru seminţe de
ronţăit este cuprins între 21 şi 27%.
Uleiul de floarea-soarelui este un ulei semisicativ, cu indicele de iod 1 cuprins între 112 şi
145 (valoarea medie fiind de 132).
1 Conţinutul mediu de ulei este de 44,5% după Bîrnaure V. (1991), iar OECD (2007) prezintă conţinutul mediu de ulei
ca fiind de 44% după Sunflower Technology and Production Agronomy (1997), 43,1% după Hartman (1985), 41,6%
după Kepler (1982).
92