Recurs la tradiţia satului sau Opinii agrosilvopastorale - Institutul de ...

PRINCIPII DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR
ŞI AMENDAMENTELOR PE PAJIŞTI
Pajiştea ca o cultură
Pentru realizarea unor producţii mari de furaje şi de o calitate corespunzătoare,
covorul ierbos al pajiştilor permanente (naturale şi seminaturale) şi temporare
(semănate) necesită a fi susţinut prin fertilizare (organică şi/sau chimică) şi după caz
corectarea reacţiei solului prin amendare.
Cel mai important factor de degradare a covorului ierbos este lipsa sau excesul
de elemente fertilizante din care se remarcă azotul, fosforul şi potasiul (NPK).
Pentru realizarea unei tone de substanţă uscată (SU) echivalentul a 4-5 tone de
iarbă prin recoltă (fân sau iarbă păscută), din sol se extrag în medie 20 – 25 kg N, 2 –
3 kg P, 22 – 25 kg K şi 4 – 5 kg calciu.
Solul pajiştilor nu este un izvor nesecat de elemente fertilizante care să susţină
producţia de iarbă, de regulă este mai sărac decât solul din arabil cu restul plantelor
de cultură.
De aceea, după mai mulţi ani de recoltă dacă nu fertilizăm, pe o pajişte se
împuţinează elementele nutritive din sol,se schimbă radical vegetaţia în sensul
dispariţiei plantelor bune furajere mai pretenţioase la aprovizionarea solului cu NPK,
fenomen care favorizează apariţia treptată până la dominare a unor specii de buruieni
nepretenţioase care le iau locul.
Din aceste considerente pajiştea permanentă sau temporară trebuie să fie tratată
ca oricare altă cultură agricolă, fără discriminare, dacă dorim să obţinem rezultate
bune în producerea furajelor pe acest mod de folosinţă.
Particularităţile fertilizării pajiştilor
Faţă de o cultură în arabil la fertilizarea unei pajişti trebuie să ţinem seama de
mai multe particularităţi specifice ei, cum ar fi:
• răspândirea pajiştilor în condiţii staţionale extreme, la altitudini mari de peste
1500 până la 2500 m, unde alte culturi nu sunt posibile în Carpaţi;
• înclinaţia versanţilor până la 30 – 50 grade, soluri cu handicapuri fizicochimice
(pietrişuri, nisipuri, sărături, aciditate ridicată, exces de umiditate,etc.),
unde plantele obişnuite de cultură nu supravieţuiesc sau dau producţii slabe;
• numărul mare de specii perene care compun covorul ierbos, cu necesităţile
lor individuale şi evoluţia lor în dinamică multianuală;
• mai multe cicluri de recoltă sau îndepărtarea permanentă a ei prin păscut cu
animalele într-un sezon de vegetaţie;
• utilizarea prin cosit, păşunat cu animalele sau mixt, într-un an sau diferenţiat
pe ani;
• menţinerea unui echilibru optim între gramineele perene (50-60 %)
leguminoase (35-40 %), specii din alte familii (5-10 %) şi pe cât posibil absenţa
buruienilor şi vegetaţiei lemnoase dăunătoare şi altele;
124