Recurs la tradiţia satului sau Opinii agrosilvopastorale - Institutul de ...

PATRIMONIUL PASTORAL
IZLAZURILE COMUNALE AU FOST SUPUSE
UNOR ACŢIUNI DEVASTATOARE
După MAREA ENCICLOPEDIE AGRICOLǍ din 1940, vol. III, pag.363, prin
“ izlazuri comunale se înţeleg toate categoriile de păşune constituite prin diferite
legiuiri, în vederea intensificării creşterii vitelor prin o mai raţională folosire a
vegetaţiei păşunii şi prin o amenajare a terenurilor”.
Importanţa din trecut a organizării, întreţinerii şi exploatării izlazurilor
comunale se poate rezuma astfel:
■ asigurarea cantitativă şi calitativă a nutreţurilor verzi în perioada de vegetaţie,
în special prin păşunat cu animale, şi uneori producerea de furaje conservate pentru
perioada rece a anului;
■ economisirea unor mari resurse umane şi băneşti prin creşterea în comun a
animalelor, care au dus la disponibilizarea forţei manuale de muncă pentru lucrările
câmpului sau alte activităţi;
■ crearea unui spaţiu teritorial agricol uman, care alături de biserică şi şcoală, a
contribuit la consolidarea unităţii obştilor ţărăneşti, prin exerciţiul necesar de
organizare şi gospodărire a izlazului, de întrajutorare şi respect reciproc ale membrilor
în scopul creşterii animalelor, animale care, pe lângă producţia de carne, lapte, lână
etc., erau şi principala forţă motrice a lucrărilor grele ale solului, pentru transporturi,
construcţii, armată şi altele, până la mecanizarea acestora.
Multe din funcţiile socioeconomice ale izlazurilor comunale sunt valabile şi în
zilele noastre, mai ales în această perioadă de tranziţie la economia de piaţă, când
majoritatea şeptelului de animale, în special bovine şi ovine, se găseşte în gospodăriile
individuale.
În trecutul îndepărtat, deşi nu purtau numele deja consacrat de izlazuri
comunale, suprafeţele de păşuni naturale cu acest rol din toate provinciile istorice
româneşti au fost organizate şi folosite în comun de marii latifundiari sau obştiile
ţărăneşti.
Astfel, în Principatele Române, până la dezvoltarea comerţului cu grâne după
Pacea de la Adrianopol din 1829, dreptul ţăranilor la păşunat şi cositură în fâneaţa
boierească nu era limitat decât de propriile lor nevoi.
În 1832, prin Regulamentul Organic, pentru Moldova, în urma extinderii
terenurilor arabile pentru cereale, se fixează dreptul de bază al unei familii de ţărani la
40 prăjini fâneaţă şi 20 prăjini păşune indiferent de numărul vitelor.
Problema izlazurilor comunale şi a altor suprafeţe de pajişti cu folosinţă în
devălmăşie a apărut după Revoluţia din 1848, odată cu împroprietărirea iobagilor în
Ardeal, Banat şi Bucovina, urmată de emanciparea ţăranilor şi desfiinţarea şerbiei în
Basarabia (1861), cât şi reforma agrară din Principatele Române Unite (1864), după
care s-a pus pentru prima oară adoptarea unei legislaţii specifice pentru fondul
71