Recurs la tradiţia satului sau Opinii agrosilvopastorale - Institutul de ...

Dar în cei 12 ani de tranziţie am aşteptat în zadar un reviriment în producţia de
furaje şi creşterea animalelor, căzând din nou în capcana cerealieră, care ne îndreaptă
într-o direcţie greşită şi păguboasă pentru ţară.
Cu un secol în urmă, într-un tratat de economie rurală, marele nostru
George MAIOR (1855-1927), din Şercaia – Făgăraş, precursor al agriculturii
ecologice, pe nedrept aproape uitat, a făcut o propunere de o excepţională valoare pe
care o reţin şi acum, după două decenii de la lecturarea ei.
O citez din memorie, cu scuze pentru unele scăpări neesenţiale: “Dacă în
România am cultiva jumătate din terenul arabil cu lucernă şi alte plante furajere, am
putea creşte mai multe vaci cu producţie bună de lapte şi animale de tracţiune, de la
care s-ar obţine mai mult bălegar cu care s-ar fertiliza corespunzător culturile de
cereale, reduse la jumătate din suprafaţa actuală. În aceste condiţii s-ar obţine o
producţie totală de boabe de grâu şi porumb de 3 ori mai mare decât în prezent şi am
fi un popor mai sănătos şi viguros, având pâine, lapte, carne şi alte alimente din
belşug.”
Cât adevăr şi actualitate există în acest raţionament de o simplitate zdrobitoare,
emis în anul 1899, nu cred că este cazul să mai demonstrez.
Revenind la structura din arabil a plantelor furajere, dau un exemplu de succes
din experienţa fostului IAS Prejmer din Depresiunea Braşovului, unde am lucrat 9 ani
(1978-1987) la asigurarea bazei furajere.
Pentru cele aproape 5.000 vaci de lapte, cu o producţie medie de peste 4.000
l/cap, unitatea avea următoarea structură de culturi furajere tradiţionale, neinfluenţată
de politica partidului şi modelele perdante de atunci: 30% lucernă şi trifoi pentru fân
şi masă verde la iesle, 30% graminee + leguminoase perene pentru păşunat lângă
grajduri şi tabere de vară, 25% porumb siloz,, 10% sfeclă furajeră şi 5% alte culturi,
ca secară pentru masă verde, raigras aristat, borceaguri, gulii furajere şi alte plante
furajere.
Acum mai mult ca niciodată, va trebui să extindem în cultură leguminoasele
perene de furaj, adevărate “uzine de fabricaţie” a azotului biologic şi factor de
recondiţionare a structurii solurilor distruse ca urmare a unor practici agrotehnice
greşite din trecut şi prezent.
Dintre acestea, lucerna albastră, regina plantelor de nutreţ, trifoiul roşu,
ghizdeiul şi sparceta în culturi pure sau amestec cu graminee adecvate, cum ar fi:
golomăţ + lucernă, timoftică + trifoi roşu, păiuş de livadă + ghizdei, obsigă nearistată
+ sparcetă şi alte formule de amestecuri în funcţie de condiţiile pedoclimatice,
intensivizare şi mod de cultură, irigat sau neirigat, sunt cele mai importante.
Culturile perene de furaje ar trebui să ocupe 2/3 din suprafaţa arabilă destinată
furajelor, cum am văzut la o fermă ecologică din Germania, restul de 1/3 să revină
porumbului siloz, ierbii de Sudan, sfeclei, guliei furajere şi altor culturi anuale.
Pentru aceasta trebuie să depăşim stadiul actual al cunoştinţelor multor
crescători de animale care, indiferent de specia de graminee perenă, le numesc
invariabil “iarbă de Sudan” şi la orice leguminoasă perenă îi spun “trifoi”.
Cu asemenea nivel redus de pregătire privind culturile furajere de bază o să ne
facem în continuare de râs în faţa străinătăţii, care ne-a întins o neaşteptată mână de
49