Recurs la tradiţia satului sau Opinii agrosilvopastorale - Institutul de ...

REFLECŢII ASUPRA ECONOMIEI PASTORALE
Pe parcursul a peste doi ani şi jumătate, în rubrica deja consacrată
„PATRIMONIUL PASTORAL” în 125 apariţii săptămânale, au fost prezentate
diferite aspecte privind cunoaşterea, îmbunătăţirea, întreţinerea, folosirea, dotarea,
echiparea, mecanizarea, organizarea, cercetarea ştiinţifică şi alte aspecte mai puţin
ştiute din domeniul pajiştilor.
În ultimele numere (17–29) din acest an, au fost redate întocmai capitole
întregi din lucrarea „Cultura şi exploatarea pajiştilor montane” elaborată de doi
iluştri specialişti şi practicieni din acest domeniu, Dr.ing. Eugen Cernelea (1921-
2009) fost director la Întreprinderea de Îmbunătăţire şi Exploatare a Pajiştilor (IIEP)
Hunedoara şi ing. agr. Constantin Bistriceanu fost director al Direcţiei de bază
furajeră din Ministerul Agriculturii, pe care i-am cunoscut personal şi de la care am
avut multe de învăţat la începuturile mele de păşunist.
Trecutul economiei pastorale româneşti se poate împărţi în patru perioade mai
importante:
- din vechime până la Marea Unire din 1918;
- perioada interbelică şi imediat postbelică (1918-1949);
- perioada socializării agriculturii (1949-1989);
- perioada de tranziţie spre economia de piaţă (1989 – prezent).
Economia pastorală din vechime până în 1918
În spaţiul locuit de români, pe meleagurile strămoşeşti de-a lungul vremurilor,
chestiunea păşunilor a fost tratată diferenţiat de la o provincie istorică la alta, fiind
determinată de regimurile autohtone sau străine care le-au administrat.
Acestea din urmă au menţinut vechile reguli seculare sau au elaborat
doctrinele şi legislaţia în care s-a desfăşurat sistemul de agricultură în general şi al
creşterii animalelor în special.
Până la sfârşitul secolului al XVIII–lea şi începutul celui de al XIX–lea,
problema păşunilor nu era legiferată, fiind reglementată local de marii stăpâni de
domenii în relaţiile cu supuşii lor ţăranii existând o singură excepţie şi anume
decretele împărătesei Maria Tereza din anii 1767 şi 1770 pentru Banat, provincie
care era în plin proces de colonizare.
În Principatele Române până la dezvoltarea comerţului cu grâne după Pacea
de la Adrianopol din 1829, dreptul ţăranilor la păşunat şi cositură în fâneaţa
boierească nu era limitat decât de propriile lor nevoi.
193