Recurs la tradiţia satului sau Opinii agrosilvopastorale - Institutul de ...

INTERZICEREA PĂŞUNATULUI PE PAJIŞTILE DIN ARIILE
PROTEJATE, O GREŞEALĂ FATALĂ PENTRU BIODIVERSITATE
În cadrul mai larg al structurii vegetaţiei ce aparţine mediului înconjurător al
României, suprafeţele ocupate de pajişti ajung la 4,9 mil. ha fiind după păduri cele
mai importante ecosisteme terestre, ocupând 21% din suprafaţa totală şi 34% din
terenul agricol.
Pajiştile au un rol multifuncţional : economic, protectiv şi estetic, cu cea mai
vastă biodiversitate din ecosistemele terestre unde vieţuiesc peste 70% din speciile de
plante din "lista roşie" pe plan global, european şi endemisme locale, ocrotite de
lege.
După origine vegetaţia pajiştilor poate fi primară sau secundară.
Pajiştile cu vegetaţie primară (naturale) sunt cele din zona stepei şi parţial
silvostepă, unele pajişti de luncă, sărături, stâncării, cât şi păşunile alpine din munţii
înalţi la peste 2000-2200 m altitudine în Carpaţii româneşti (Rodna, Bucegi, Făgăraş,
Cibin, Parâng, Retezat şi Ţarcu-Godeanu), acolo unde nu se instalează vegetaţie
forestieră.
Pajiştile cu vegetaţie secundară (seminaturale) au rezultat în urma defrişării
vegetaţiei forestiere de către om de-a lungul secolelor, pentru a asigura hrana
animalelor domestice.
Nu întâmplător ilustrul pratolog englez W. DAVIES (1950) afirmă că
"Pajiştile sunt un produs al omului şi animalelor sale".
Astfel, pajiştea creată de om în fostele zone împădurite nu poate fi despărţită
de animalul erbivor care este factorul esenţial de menţinere a covorului ierbos cu
biodiversitatea lui caracteristică de la câmpie până în etajul subalpin-alpin.
Abandonarea păşunatului şi cositului pajiştilor seminaturale în câteva decenii
duce în mod inevitabil la reinstalarea vegetaţiei lemnoase din care a provenit, cu
consecinţe catastrofale pentru păstrarea biodiversităţii vegetaţiei ierboase, care în
final dispare cu totul, asemănându-se treptat cu biodiversitatea caracteristică
pădurilor pe care le avem deja în vecinătatea pajiştilor.
Păstrând structura fondului funciar al ţării, ariile protejate au ajuns în prezent la
7% din suprafaţă din care pajiştile reprezintă circa 350.000 hectare fără zonele
limitrofe. Din calculele noastre producţia animalieră medie la 1 ha de pajişte ajunge
la 80 EURO.
Prin interzicerea păşunatului în ariile protejate, pe lângă reducerea drastică a
biodiversităţii, s-ar înregistra în plus o pierdere economică de peste 28 milioane
EURO la care se adaugă pierderile din zonele limitrofe cu imposibilitatea practicării
unor forme de turism (agro, eco, etno, etc.) de mare perspectivă, cât şi mutilarea
peisajelor pastorale tradiţionale care fac faima Carpaţilor româneşti.
Pentru aceste considerente şi altele dintr-o gravă eroare apare cu totul
nejustificat în recenta OUG nr. 195/22.12.2005 privind PROTECŢIA MEDIULUI,
Art. 52, alineatul 2 : „În ariile naturale protejate şi în vecinătatea acestora este
interzisă: c.) păşunatul şi amplasarea de stâne şi locuri de târlire”.
Cei care au propus un astfel de articol de lege dovedesc o totală lipsă de
cunoaştere a realităţilor istorice, biologice şi economice din teritoriu şi se pot
335