Recurs la tradiţia satului sau Opinii agrosilvopastorale - Institutul de ...

AMINTIRI DESPRE … CAI
Primele amintiri despre cai le-am avut în locurile natale din Apuseni, urmate
de îmbarcarea lor împreună cu o vacă roşie, fân, căruţă şi mobilier în vagonul de tren
cu care am plecat din munţi în California României, care era pe atunci Banatul.
Tatăl meu era un mare îndrăgostit de animale, îi plăcea să aibă cei mai frumoşi
şi puternici cai din sat cu care să lucreze bine şi la timp pământul, să transporte mai
rapid gunoiul şi recoltele, să meargă la târguri şi alte activităţi.
Pentru îngrijirea lor aveam un angajat sărman, numit pe atunci slugă, care avea
darul lui Bachus. Seara târziu când venea de la bodegă îi era teamă să intre în casă, să
nu fie certat de ai mei, astfel că intra direct în grajd şi se culca între cai, fără să fie
vreodată călcat de aceştia.
Înainte de culcare, de foame, dădea o raită la făbricuţa de ulei din vecini şi îşi
umplea buzunarele cu seminţe de floarea soarelui decojite şi prăjite.
Noaptea şobolani flămânzi din grajd îi rodeau lui Niculae ameţitul buzunarele
să ajungă la seminţe, astfel că nefericitul se prezenta dimineaţa la apel cu nădragii de
dimie găuriţi în faţă, în porţiunea deja petecită de la vizitele anterioare.
Lumea se minuna cum de avea petice peste petice în faţă în loc de fund, unde
nădragii se toceau mai curând.
Caii mai mici de munte pe care îi aveam au fost înlocuiţi cu alţii semigrei din
rasa Nonius care erau mai bine adaptaţi şi potriviţi pentru muncile câmpului.
Au urmat apoi doi ani de secetă mare, la începutul anilor 1950, când caii au
suferit cumplit de foame, rozând ieslea de lemn.
Am văzut cai cu hamurile petrecute sub imensele lor burţi „de paie” cu chingi
care erau legate de grinda grajdului ca să-i oblige să stea în picioare.
Dacă se culcau nu se mai puteau scula de jos, de slabi ce erau.
Un vecin mai prevăzător şi-a dus calul muribund, încet, încet vreme de o zi, la
puţul sec unde erau îngropate cadavrele animalelor.
Aici bietul animal a păscut culcat iarba din jurul lui, s-a rostogolit şi aşa a
păscut mai departe. După un timp vecinii l-au anunţat că îi trăieşte calul, să vină să-l
ia acasă, fiind salvat că a dat colţul ierbii.
Vara mergeam noaptea cu caii la păscut. Eu călăream fără şa pe iapa noastră
Linda, care avea păr puţin pe coamă şi un pântec enorm.
Când ajungeam sub sălcii, vicleana iapă apleca capul şi se băga sub arbori
pentru a scăpa de mine care rămâneam agăţat de o cracă, strigând după ajutor să
cobor de acolo. În acel an secetos era puţină iarbă pe văi şi aceasta era plină de viespi.
Caii muşcaţi se repezeau la trunchiurile copacilor dar şi pe aceştia mişunau
alte viespi, astfel că înnebuniţi de înţepături o luau la fugă.
Dar cele mai frumoase amintiri le-am avut cu Leu, mânzul Lindei, pe care eu lam
îngrijit de mic până a ajuns un ditamai armăsar, atestat pentru rasa lui Nonius.
Pe lângă raţia de ovăz dată zilnic de tatăl meu, eu îi asiguram prin „furtişag”
nevinovat un mic supliment de grăunţe într-un lighean de tablă cu care îl momeam în
spatele casei, să nu mă vadă ai mei.
247