Recurs la tradiţia satului sau Opinii agrosilvopastorale - Institutul de ...

DEZVOLTARE RURALĂ
NEVOIA DE RECONSTRUCŢIE ECOLOGICǍ
A CADRULUI NATURAL DIN SPAŢIUL RURAL
Spaţiul rural este o creaţie multimilenară a civilizaţiei umane agricole, care s-a
lărgit continuu datorită expansiunii culturii plantelor şi creşterii animalelor în
defavoarea cadrului natural ancestral, lipsit de intervenţia omului.
Ca urmare a influenţei îndelungate a comunităţilor umane sedentare sau
migratoare, spaţiul rural a fost şi este puternic antropizat, cu extrem de puţine relicve
(păduri, pajişti, zone umede etc.) a ceea ce a fost cadrul natural de odinioară, păstrate
în diferite rezervaţii ştiinţifice.
Imaginea patriarhală a peisajului agricol tradiţional a fost modificată profund
de diferite activităţi industriale, infrastructură (drumuri, căi ferate, canale navigabile,
electricitate, alimentări cu apă, gaz metan etc.), de regularizarea cursurilor de apă,
lucrări de acumulare, pescării, îmbunătăţiri funciare (combaterea eroziunii, desecări,
irigaţii), plantaţii de pomi şi vii, perdele forestiere, construcţii zootehnice, tarlalizarea
păşunilor şi de multe altele.
Aceste procese de transformare a cadrului natural au început să se amplifice în
vestul Europei acum două secole, în zorii erei industriale, când s-a descoperit şi
aplicat forţa aburului, după care s-au intensificat pe parcurs, odată cu motorul cu
ardere internă, electricitatea, energia atomică, electronica etc., până în zilele noastre.
Pe teritoriul ţării noastre, aceste transformări profunde ale peisajului agricol au
avut un decalaj de 30-50 de ani faţă de vestul mai dezvoltat economic, în unele părţi
având o rămânere în urmă de un secol şi mai bine.
Primele modificări majore ale cadrului natural din spaţiul rural s-au petrecut
după Pacea de la Adrianopol (1829), când Ţările Române aveau dezlegare de la Înalta
Poartă să facă comerţ liber cu cereale. După acest episod s-au extins terenurile arabile
pentru a fi cultivate cu cereale, în detrimentul păşunilor din stepă şi silvostepă şi al
pădurilor de la câmpie până în zona premontană.
Defrişările din sudul ţării, în special pe teritoriul actualelor judeţe Brăila,
Călăraşi, Ialomiţa, Teleorman, au redus suprafaţa păduroasă la 4-8% din totalul
suprafeţei, faţă de un optim de 20-25% pentru această zonă climatică. La fel s-au
petrecut lucrurile şi în celelalte zone de câmpie şi dealuri ale ţării, unde acţiunile de
defrişare tot mai intense nu au fost compensate de noi împăduriri pentru a menţine
echilibrul natural.
În Dobrogea, sub ocupaţia turcească, pădurile au fost concesionate englezilor,
care la mijlocul secolului al XIX-lea, le-au defrişat cu fierăstraie acţionate de mici
motoare cu abur, străbunele “drujbelor” de astăzi. Consecinţa a fost scăderea
precipitaţiilor de la 450-500 mm în anii 1855, la numai 350-400 anual după anii 1878,
pe care au suportat-o românii dobrogeni împroprietăriţi la reforma agrară, handicap
major pe care l-au simţit toate generaţiile de agricultori până în zilele noastre.
299