Recurs la tradiţia satului sau Opinii agrosilvopastorale - Institutul de ...

Se poate face afirmaţia că patrimoniul pastoral din ţara noastră în perioada
interbelică avea o organizare superioară altor ţări europene şi cu nimic mai prejos
decât sectorul silvic.
Instituţia izlazul comunal era la mare cinste pentru comunitate.
Cartea de vizită a oricărui primar era izlazul comunal iar alegerea lui de către
consăteni era în funcţie de felul în care a gospodărit acest mod de folosinţă al
comunităţii.
În absenţa mecanizării lucrărilor agricole (arat, grăpat, semănat, cosit, recoltat,
transport,etc.), izlazurile comunale erau „benzinăriile” animalelor de muncă, cai şi
boi în special, de care depindea în final performanţa culturilor din terenurile arabile,
folosirea pajiştilor naturale şi a pădurilor.
Localităţile lipsite de izlaz aveau mai mulţi analfabeţi, certurile privind
încălcarea proprietăţii prin păşunat erau mai multe, oamenii erau individualişti,
necooperanţi, animalele de muncă erau mai slabe, lucrările solului erau întârziate,
recoltele mai mici, lapte mai puţin şi în final sărăcia şi uneori foametea mai
răspândite.
Pentru aceste considerente în perioada interbelică până la socializarea forţată a
agriculturii, izlazurile comunale şi păşunile comune au fost foarte bine organizate la
toate eşaloanele de la nivel local, judeţean şi central cu responsabilităţi clare,
mijloace de control eficiente, bilanţuri de venituri şi cheltuieli pentru fiecare
organizaţie pastorală şi multe alte aspecte pozitive care din păcate s-au pierdut
treptat până în zilele noastre.
Economia pastorală socialistă
După cel de al 2-lea război mondial şi începutul socializării agriculturii au fost
emise câteva decrete şi Legea nr.8 din 1971 privind administrarea, organizarea şi
exploatarea pajiştilor în noile condiţii ale agriculturii colectivizate şi de stat.
În această ultimă lege au fost prevăzute modul de administrare şi obligaţiile
deţinătorilor de pajişti şi a celor ce le folosesc.
Pe baza acestei legi s-au înfiinţat întreprinderi judeţene de pajişti ca unităţi
specializate în execuţia lucrărilor de îmbunătăţire şi exploatare raţională a pajiştilor,
producerea seminţelor de ierburi perene, etc.
Cu toate acestea o bună parte din izlazurile comunale constituite conform
legislaţiilor precedente, au fost transformate în terenuri arabile, în procesul extinderii
cu orice preţ a culturilor cerealiere în detrimentul celor furajere, cu consecinţele
cunoscute.
Animalele din gospodăriile individuale au fost concentrate în ferme
zootehnice la marginea localităţilor, unele dintre acestea în special vacile de lapte
fiind întreţinute permanent în stabulaţie.
Prin extinderea mecanizării agriculturii animalele de muncă s-au redus
considerabil ca număr şi importanţă, carul cu boi şi căruţa trasă de cai au devenit o
raritate în peisajul agricol.
În acest context multe din izlazurile comunale de odinioară au fost desfiinţate
sau neglijate în marea lor majoritate.
196