CUPRINS - Universitatea George Bacovia

Neculai LupuII. Tratatul de la Maastricht şi implicaţiile saleTratatul de la Maastricht reprezintă în cronologia Comunităţii Europenemomentul în care guvernele statelor membre au ales calea unei integrări politice,transferând anumite prerogative strict naţionale la nivel comunitar.Tratatul de la Maastricht (sau Tratatul asupra UEM) este rezultatul a douăconferinţe interguvernamentale: una în cadrul căreia s-a discutat despre UniuneaEconomică şi Monetară şi alta în care s-a dezbătut despre crearea unei Uniunipolitice. Ambele conferinţe interguvernamentale şi-ai început lucrările în 1990 şi s-au încheiat în decembrie 1991 cu un Proiect de Tratat asupra Uniunii Europene,semnat pe 7 februarie 1992. Tratatul nu a intrat însă în vigoare decât în noiembrie1993, datorită dificultăţilor de ratificare pe care le-au ridicat statele membre.La sfârşitul anilor 1980, numeroşi factori interni şi externi au contribuit larelansarea proiectului de integrare politică şi dezvoltarea construcţiei europene,după o perioadă îndelungată în care cooperarea economică a prelevat în viziuneastatelor membre.Printre factorii interni decisivi care au dus la adoptarea Tratatului de laMaastricht se numără:a) în primul rând, dorinţa statelor membre de a beneficia din plin deefectele Pieţei Comune Europene prin realizarea unei monede unice şi, implicit, aunei politici economice şi monetare comune, prin crearea U.E.M.;b) în al doilea rând, o dată cu dezvoltarea economiei de piaţă şi a politiciicomune economice, a apărut necesară introducerea măsurilor de protecţie socială,neglijate până atunci de statele membre, a căror convingere era că dezvoltareaeconomică va antrena şi progrese în domeniul social;c) al treilea factor se referă la securitatea statelor membre. Deschidereafrontierelor în cadrul pieţei comune, asociată cu libertatea de circulaţie au creatpresiuni importante pentru îmbunătăţirea mecanismelor de control în cadrulComunităţii. Aceasta, şi ca urmare a faptului că, între timp, ComunitateaEuropeană se lărgise, cooptând noi membri. Astfel, în septembrie 1972, Europa“Celor Şase” devine Europa “Celor Nouă”, prin aderarea Danemarcei, Irlandei şiMarii Britanii; în 1981 devine Europa “Celor Zece”, prin aderarea Greciei, iar înianuarie 1986, Europa “Celor Doisprezece”, prin aderarea Spaniei şi Portugaliei;d) al patrulea aspect a fost aşa numitul “deficit democratic” al UniuniiEuropene. În contextul în care Comunitatea Europeană exercită puteri tot maiextinse în domenii rezervate anterior strict statelor membre, s-a considerat că eranecesară o reformă politico-administrativă care să permită un transfer desuveranitate de la nivelul statelor la nivelul instituţiilor comunitare.Printre factorii externi care au contribuit la relansarea dezbaterilor asupranoii construcţii europene, au fost:1) dezmembrarea Uniunii Sovietice şi căderea comunismului în centrul şiestul Europei;2) sfârşitul Războiului Rece între Rusia şi S.U.A.;348