CUPRINS - Universitatea George Bacovia

Ştefan MunteanuÎn secolele XIV-XV, două sunt procesele care au determinat apariţiaprimelor state europene moderne (Franţa, Spania, Anglia). Pe de o parte, întărireapoziţiei regilor prin măsuri de ordin politic. Pe de altă parte, măsuri de integrareculturală, sub aspect lingvistic şi religios. Fără legături sociale bazate pe o culturăcomună, în centrul căreia să fie situată limba naţională, nu se poate înfiripaconştiinţa politică, cea care să judece apartenenţa la naţiune. Iar fără cadrul naţionalnu putea să apară democraţia modernă. De unde rezultă că în toate mişcările deafirmare naţională, fie pentru a legitima ori contesta ordinea statală, cultura s-adovedit o adevărată resursă politică.Aceasta înseamnă, pe de o parte, că unitatea europeană trebuie realizatăprin cultivarea particularităţilor naţionale legitime, iar, pe de altă parte, naţiuniletrebuie să accepte că nu mai sunt indivizibile, ci alcătuite din mai multe unităţietnice şi lingvistice. În acest sens trebuie depăşite naţionalismele învechite cu unsentiment al solidarităţii naţiunilor. Reflectând la această problemă gravă, HagenSchulze face următoarea observaţie interesantă: „De veacuri, noi, europenii, ne-amobişnuit cu vechile noastre state şi naţiuni; ele vor mai exista multă vreme şi va maifi nevoie de ele. Însă se vor schimba din nou, aşa cum s-au schimbat şi în trecut şipoate, treptat, vor păli şi vor dispărea în final pentru a ceda locul naţiunii Europa, acărei formă azi doar o intuim” 4 .România şi integrarea europeanăÎn România postdecembristă, după îndelungi şi tensionate dezbateri pentruedificarea noii structuri statale, a fost aleasă calea democraţiei reprezentative, înforma clasică. Altfel spus, s-a mers pe formula potrivit căreia poporul estedepozitarul puterii inalienabile, pe care o delegă reprezentanţilor săi, ori o exercitădirect, prin referendum. De unde rezultă că mandatul aleşilor este reprezentativ,ceea ce înseamnă, mai departe, că ei acţionează pentru interesele şi în numelenaţiunii.Tot în concordanţă cu principiul democraţiei reprezentative a fostsoluţionată şi problema suveranităţii statului. În acest sens, căutările s-auconcretizat într-o concepţie absolutistă asupra suveranităţii, în spiritul tradiţieiwestfaliene. Această perspectivă, care postula neamestecul în treburile interne cape o valoare primordială a suveranităţii naţionale, nu ţinea seama în totalitate deobligaţiile internaţionale ale statului român, rezultate din tratatele şi convenţiileasumate.Este adevărat că, în Constituţia din 1991, era consfinţită preeminenţadreptului internaţional asupra dreptului intern, pentru tratatele la care România eraparte, în problematica drepturilor omului. „Dacă există o neconcordanţă întrepactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care5România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale” .4 Hagen Schulze, Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi 2003, p. 3145 Constituţia României – 1991, art. 20.406