carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

Oi fi tânără, dar am şcoală şi vă văd imediat...
- Trebuie să-mi spui unde să-ţi trimit banii pentru acest banchet, fiindcă acum m-ai prins într-un
moment economic delicat...
Rociito a refuzat.
- Am o odaie aici, în han, pe care o împart cu Lali, dar ea stă pe-afară toată ziua, fiindcă face vasele
comerciale. Da' de ce nu urci, domnişorule, să-ţi fac un masaj?
- Rociito...
- Te invit acasă.
Fermin o privea cu o urmă de melancolie.
- Ai ochii trişti, domnişorule Fermin. Las-o pe Rociito să-ţi înveselească viaţa, chiar dacă pentru
scurtă vreme. Ce rău e-n asta?
Ruşinat, Fermin a plecat ochii.
- Da' de când n-ai mai fost, domnişorule, cu o femeie ca lumea?
- Nici nu-mi mai aduc aminte.
Rociito i-a întins mâna şi, trăgând de el, l-a dus pe scări în sus, într-o odaie minusculă, unde abia
încăpeau un pat şi o chiuvetă. Odaia avea un balconaş ce dădea în piaţă. Fata a tras o draperie şi şi-a
scos în doi timpi şi trei mişcări rochia înflorată, pusă direct pe piele. Fermin a privit acea minune a
naturii şi s-a lăsat îmbrăţişat de o inimă aproape la fel de bătrână ca a lui.
- Dacă domnişorul nu vrea, nu trebuie să facem nimic, da?
Rociito l-a culcat în pat şi s-a întins alături de el. L-a îmbrăţişat şi l-a mângâiat pe cap.
- Ssst, ssst, murmura.
Cu faţa pe pieptul de optsprezece ani al fetei, Fermin a izbucnit în plâns.
La căderea serii, când Rociito trebuia să-şi înceapă munca, Fermin a regăsit bucata de hârtie cu adresa
avocatului Brians, pe care Armando i-o dăduse în urmă cu un an, şi a decis să-l caute. Rociito a insistat
să-i dea cu împrumut ceva mărunţiş, ca să aibă pentru tramvaie şi o cafea, şi l-a pus să jure de câteva ori
că avea să vină s-o vadă, chiar dacă numai ca s-o scoată la un film sau la liturghie, fiindcă ea era foarte
devotată Fecioarei de pe Muntele Carmel şi-i plăceau tare mult ceremoniile, mai ales cele la care se
cânta. Rociito l-a condus până jos, iar la despărţire l-a sărutat pe buze şi l-a ciupit de fund.
- Bomboana mea, i-a zis, privind cum se îndepărta pe sub arcadele din piaţă.
Când traversa piaţa Cataluna, nori grei au început să se învârtejească pe cer. Stolurile de porumbei, care
survolau îndeobşte piaţa, se adăpostiseră prin copaci şi aşteptau neliniștite. Oamenii simțeau mirosul
electricității din aer si grăbeau pasul spre gurile de metrou. Se ridicase un vânt furios, care târa după el
pe jos o maree de frunze uscate. Fermin s-a grăbit, dar când a ajuns în strada Caspe, s-a pornit potopul.