carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

cale dialectică, aşa că, drept orice răspuns, Fermin a decis să treacă la acţiune. Şi-a analizat adversarul
in extremis şi a conchis că masa lui corporală era alcătuită în cea mai mare parte din grăsime, iar
muşchii, sau materia cenuşie, nu prezentau excedente.
- Mie să nu-mi vorbeşti aşa, iar domnişoarei nici atât. Peştele l-a privit uimit, dar n-a dat semne că
înţelesese.
O clipă mai târziu, tipul, care aştepta de la sfrijitul ăla orice numai o declaraţie de război nu, a primit
în moliciuni surpriza lunii - o zdravănă lovitură de valiză, urmată, după ce-a căzut la pământ, ţinându-şi
fuduliile în mâini, de alte patru-cinci lovituri cu colţul de piele al aceleiaşi valize în câteva puncte
strategice, lovituri care l-au lăsat, cel puţin pentru o vreme, grămadă şi nemotivat.
Câţiva trecători, care asistaseră la incident, au început să aplaude; întorcându-se pentru a vedea dacă
fata era bine, Fermin i-a întâlnit privirea fermecată şi plină de gratitudine şi duioşie pe viaţă.
- Fermin Romero de Torres, la dispoziţia dumitale. Fata s-a săltat, cu picioarele lipite, şi l-a sărutat
pe obraz.
- Eu sunt Rociito.
La picioarele lor, tipul dădea să se ridice, trăgându-şi sufletul. Înainte ca echilibrul de forţe să-l
defavorizeze, Fermin s-a îndepărtat de scena confruntării.
- Ar trebui s-o ştergem urgent, a anunţat el. Odată ce-am pierdut iniţiativa, lupta e în defavoarea
noastră...
Rociito l-a luat de braţ şi l-a purtat printr-o reţea de ulicioare înguste, care duceau în piaţa Real.
Ajunşi la soare şi în câmp deschis, Fermin s-a oprit o clipă să-şi tragă sufletul. În câteva momente,
Rociito a văzut că Fermin se albea la faţă şi n-arăta deloc bine. A intuit că emoţiile întâlnirii, sau foamea,
îi provocaseră viteazului campion o cădere de tensiune şi l-a însoţit până la terasa hanului Dos Mundos,
unde Fermin s-a prăbuşit pe un scaun.
Rociito, care, la doar şaptesprezece ani, avea un ochi clinic pe care şi l-ar fi dorit şi doctorul Trueta
[37] , a comandat nişte gustări cu care să-l reconforteze. Când a văzut că sosea festinul, Fermin s-a
alarmat.
- Rociito, n-am nici un sfanţ...
- Eu plătesc, l-a oprit ea, cu mândrie. Eu am grijă de omul meu şi îl hrănesc mişto.
Rociito l-a îndopat cu cârnăciori, pâine şi cartofi prăjiţi cu sos picant, întovărăşiţi de o monumentală
halbă cu bere. Fermin a revenit la viaţă şi şi-a recâştigat tonusul vital sub privirea satisfăcută a tinerei.
- Ca desert îţi fac, dacă vrei, o specialitate a casei, cu care te dau gata, a propus tânăra, lingându-se
pe buze.
- Dar, fetiţo, n-ar trebui să fii acum la şcoală, cu măicuţele? Rociito a făcut haz de gluma lui.
- Vai, pungaşule, da' ce haz mai are domnişorul.
Pe măsură ce festinul continua, Fermin a înţeles că, de-ar fi depins de ea, putea avea în faţă o
promiţătore carieră de proxenet. Dar alte chestiuni, de mai mare importanţă, îi reclamau atenţia.
- Câţi ani ai, Rociito?
- Optsprezece şi jumătate, domnişorule Fermin.
- Pari mai mare.
- Aşa-s eu la înaintare. Aşa arăt de la treisprezece, şi merită să te holbezi la mine, deşi nu mi-e uşor
s-o spun.
Fermin, care nu mai văzuse asemenea conspiraţie de curbe de la regretatele zile petrecute în Havana,
a încercat să-şi recâştige bunul-simţ.
- Rociito, a început, eu nu-mi pot lua răspunderea ta...
- Ştiu, domnişorule, nu mă crede proastă. Ştiu că nu eşti ăla care să trăiască pe spinarea unei femei.