carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

4
Intre vizitele ciudatului domn cu părul negru ca pana corbului, convalescentul se lăsa hrănit, lăut şi
îmbrăcat cu haine curate, care îi erau mari. Când s-a putut ţine pe picioare şi a făcut primii paşi, l-au
însoţit până pe ţărmul mării, unde şi-a băgat picioarele în apă şi s-a lăsat mângâiat de lumina
Mediteranei. Şi-a petrecut întreaga dimineaţă privind cum nişte copii zdrenţăroşi, cu feţe murdare, se
jucau în nisip şi şi-a dat seama că încă mai avea chef de viaţă. Cu timpul, i-au revenit amintirile, furia şi,
odată cu ele, dorinţa şi teama de-a se întoarce în oraş.
Picioarele, braţele şi celelalte angrenaje au început să-i funcţioneze mai mult sau mai puţin normal.
Şi-a regăsit ciudata plăcere de-a urina în vânt, fără avânturi sau clipe ruşinoase, şi şi-a zis că bărbatul
care se putea pişa în picioare şi neajutat de nimeni îşi putea înfrunta şi răspunderile. Chiar în zorii ce-au
urmat acelei nopţi, s-a ridicat tiptil şi a luat-o pe ulicioarele strâmte din mahala, până la graniţa marcată
de şinele de tren. De cealaltă parte a lor, se înălţau pădurea coşurilor de fum şi crestele îngerilor şi
mausoleelor din cimitir. Dincolo de ele, într-o ţesătură de lumini ce urca pe coline, se întindea
Barcelona. A auzit paşi în spatele lui şi, întorcându-se, a întâlnit privirea senină a bărbatului cu părul ca
pana corbului.
- Ai reînviat, a zis acela.
- Rămâne de văzut dacă de astă dată îmi va merge mai bine ca prima oară, fiindcă am un drum...
Bărbatul cu părul ca pana corbului a zâmbit.
- Dă-mi voie să mă prezint. Sunt Armando, ţiganul. Fermin i-a strâns mâna.
- Fermin Romero de Torres, nu-s ţigan, dar nici nu mă am prea bine cu legea.
- Prietene Fermin, mi s-a părut că te gândeşti cum să revii la ea.
- Capra trage la munte, a zis Fermin. Am lăsat unele lucruri neterminate.
Armando a încuviinţat.
- Te înţeleg, dar încă nu-i cazul, prietene, i-a răspuns. Ai răbdare. Mai stai o vreme cu noi.
Teama de tot ce-l aştepta la întoarcere şi generozitatea acelor oameni l-au mai ţinut acolo până ce, într-o
duminică dimineaţă, a cerut un jurnal de la un puşti, care dăduse de el în pubela unui chioşc de pe plaja.
Barceloneta. Era greu de aflat de când stătea ziarul în gunoi, dar era datat cu trei luni după fuga lui. A
cercetat paginile, căutând un indiciu, un semn ori o menţiune, dar n-a aflat nimic. În după-amiaza acelei
zile, când hotărâse deja ca spre seară să se întoarcă la Barcelona, Armando s-a apropiat de el şi l-a
informat că un om de-al lui trecuse pe la pensiunea unde locuia.
- Fermin, e mai bine să nu te duci pe acolo să-ţi cauţi lucrurile.
- De unde ştii unde locuiesc? Armando a zâmbit, ocolind răspunsul.
- Poliţia le-a zis că ai murit. O notă despre moartea ta a apărut în ziare în urmă cu câteva săptămâni.
Nu ţi-am spus nimic, căci cred că-n convalescenţă nu-i bine să citeşti despre propria-ţi moarte.
- De ce-am murit?
- Din cauze naturale. Ai căzut într-o râpă, încercând să fugi de justiţie.
- Atunci, sunt mort?
- Mai mort nici nu se poate.
Fermin a cântărit implicaţiile noului său statut.