carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

7
Barcelona, 1958
Ianuarie a sosit învăluit într-un cer cristalin şi o lumină geroasă, care sufla praf de nea pe acoperişurile
oraşului. Soarele strălucea zi de zi, smulgând fâşii lucioase şi întunecate din faţadele Barcelonei
străvezii, unde autobuzele erau goale la etaj, iar tramvaiele lăsau un halou de abur pe şine.
Ornamentele de Crăciun străluceau în ghirlande de foc albastru deasupra străzilor din oraşul vechi şi
dulcile urări de pace şi linişte ce picurau din colinde prin mii de difuzoare până la picioarele dughenelor
şi magazinelor se impuseseră suficient pentru ca, atunci când unui şmecher i s-a năzărit să-i înfunde pe
cap o bonetă catalană pruncului Iisus din ieslea pusă de primărie în piaţa San Jaime, paznicul, în loc să-l
ducă în ghionturi la secţie, cum îi cerea o ceată de bigote, s-a făcut că nu-l vedea, până când cineva a
anunţat arhiepiscopia şi au venit trei călugăriţe să restabilească ordinea.
Vânzările de Crăciun atinseseră punctul culminant şi o stea festivă, de forma unor numere negre, din
registrul contabil al firmei Sempere & Fiii ne garanta că vom putea cel puţin să ţinem piept facturilor la
lumină şi căldură, iar dacă aveam noroc, puteam avea mâncare caldă măcar o dată pe zi. Tata părea să-şi
fi recăpătat curajul şi decretase că anul viitor nu vom mai împodobi anticariatul în ultimul moment.
- Avem o iesle pentru multă vreme, a şoptit Fermin fără entuziasm.
După ce-a trecut şi Ziua Regilor Magi, tata ne-a dat instrucţiuni să împachetăm cu grijă ieslea şi s-o
ducem în demisol până la viitorul Crăciun.
- Cu grijă, ne-a atras tata atenţia. Să nu aflu că v-au alunecat cutiile din greşeală, Fermin.
- O vom păzi ca pe aur, domnule Sempere. Răspund cu viaţa pentru ea şi pentru toate animalele de
fermă ce stau lângă pruncul în scutece.
După ce am făcut loc cutiilor cu ornamente de Crăciun, m-am oprit o clipă să arunc o privire prin
demisol şi prin cotloanele sale uitate. Ultima oară când fuseserăm acolo, discuţia o luase pe căi de care
nici Fermin, nici eu nu voiam să mai pomenim, dar care îmi stăruiau încă în minte. Fermin părea să-mi fi
citit gândurile şi a scuturat din cap.
- Nu-mi spune că tot te mai gândeşti la răvaşul tâmpitului ăluia.
- Uneori.
- Sper că nu i-ai zis nimic donei Beatriz.
- Nu. L-am pus la loc, în buzunarul paltonului, şi n-am zis nimic.
- Şi ea? N-a pomenit de scrisoarea primită de la don Juan Tenorio?
Am clătinat din cap. Fermin a strâmbat din nas, semn că asta nu era de bun augur.
- Ai hotărât deja ce vei face?
- În ce privinţă?
- Nu face pe prostul, Daniel. Ai să-ţi urmăreşti soţia la întâlnirea cu tipul ăla la Ritz şi să faci o scenă
sau nu? - Presupui, deci, că se va duce, am protestat.
- Tu nu?
Am lăsat ochii în jos, scârbit de mine însumi.
- Ce soț n-are încredere în nevastă-sa? am întrebat.