carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

24
Se crăpa de ziuă când a ajuns la nesfârşitul labirint de cocioabe ce acoperea plaja Somorrostro. Ceaţa
din zori se târa dinspre mare şi şerpuia printre acoperişuri. Fermin a intrat pe ulicioarele şi tunelurile din
mahalaua săracilor şi a căzut între două grămezi de gunoi. Acolo au dat de el doi copii zdrenţăroşi, care
târau nişte cutii din lemn şi s-au oprit să-i privească silueta scheletică, ce părea să sângereze prin toţi
porii pielii.
Fermin le-a zâmbit şi a făcut semnul victoriei cu două degete. Copiii s-au uitat unul la celălalt. Unul
din ei a zis ceva ce n-a putut auzi. S-a lăsat în voia oboselii şi, cu ochii întredeschişi, a văzut că patru
persoane îl ridicau de la pământ şi-l întindeau pe un pat, lângă foc. A simţit căldura pe piele şi şi-a
recăpătat încet senzaţiile în picioare, mâini şi braţe. Durerea a venit după aceea, ca o maree molcomă,
dar inexorabilă. În jurul lui, vocile stinse ale unor femei murmurau vorbe de neînţeles. I-au scos puţinele
zdrenţe ce-i mai rămăseseră. Cârpe muiate în apă fierbinte şi camfor i-au mângâiat cu nesfârşită gingăşie
trupul gol şi rănit.
A întredeschis ochii, simţind pe frunte mâna unei bătrâne care îl pironea cu o privire obosită şi
înţeleaptă.
- De unde vii? l-a întrebat femeia, pe care Fermin, în delirul lui, a luat-o drept maică-sa.
- Dintre morţi, mamă, a şoptit. M-am întors dintre morţi.