carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

S-a încăpăţânat s-o lucrăm aici, în cel mai scump salon din Barcelona, probabil, şi să-l angajeze pe
acest Evaristo, care-i e pe jumătate nepot şi care zice că, dacă ţesăturile nu-s de la Casa Gratacos, îi
provoacă alergie. Nici vorbă.
- Calul de dar... În plus, don Gustavo se bucură să te vadă măritată cât mai elegant. Aşa-i el.
- Cu rochia mamei şi două podoabe, mă mărit la fel de bine, iar lui Fermin îi e totuna, fiindcă ori de
câte ori îi arăt o rochie nouă, nu vrea decât să mi-o scoată... Asta-i situaţia, Dumnezeu să mă ierte, a spus
Bernarda bătându-se peste burtă.
- Bernarda, şi eu m-am măritat cu burta la gură şi sunt sigură că Dumnezeu are lucruri mai urgente de
făcut.
- Aşa zice şi Fermin al meu, dar nu ştiu...
- Tu ascultă-l pe Fermin şi nu-ţi face griji pentru nimic.
În jupon şi epuizată după două ceasuri de stat în picioare pe tocuri şi cu braţele ridicate, Bernarda s-a
trântit într-un fotoliu şi a oftat.
- Vai de mine, bietul de el a ajuns în aşa hal, că nici nu-l mai vezi de cât a slăbit. Sunt foarte
îngrijorată.
- Ai să vezi, o să-şi revină mai încolo. Aşa-s oamenii, ca muşcatele. Când sunt gata de aruncat, învie.
- Nu ştiu, doamnă Bea, Fermin mi se pare foarte slăbit.
El îmi spune că vrea să se însoare, însă uneori am îndoieli.
- Dar e nebun după tine, Bernarda.
Tânăra a ridicat din umeri.
- Uitaţi ce e, nu-s chiar atât de proastă pe cât par. De la treişpe ani tot fac curat prin case şi-s multe
lucruri pe care, probabil, nu le pricep, dar ştiu că Fermin al meu a umblat prin lume şi a avut multe
încurcături. Nu-mi povesteşte niciodată despre viaţa lui de dinainte de-a ne cunoaşte, dar ştiu c-a avut
alte femei şi o grămadă de aventuri.
- Dar până la urmă, dintre toate te-a ales pe tine. Ca să vezi.
- Păi, îi plac femeile mai mult decât prostului creta.
Când ieşim la plimbare sau la dans, îi zboară ochii atât de tare, că are să ajungă saşiu.
- Atâta vreme cât nu-i zboară şi mâinile... Ştiu bine că Fermin ţi-a fost mereu credincios.
- Ştiu şi eu. Dar ştiţi de ce mă tem, doamnă Bea? Că nu-s prea mult pentru el. Când îl văd privindumă
fermecat şi zicând că vrea să îmbătrânim împreună şi toate dulcegăriile lui, mă gândesc mereu că întro
dimineaţă se va trezi, mă va privi şi va zice: "Da' pe toanta asta de unde am scos-o?"
- Cred că greşeşti, Bernarda. Fermin nu va gândi niciodată aşa. Te-a urcat pe un piedestal.
- Păi, nici asta nu-i bine, fiindcă, uitaţi ce-i, am văzut mulţi domnişori care-şi urcă doamna pe un
piedestal, ca pe Fecioară, şi apoi o iau la goană precum câinii în călduri după prima paraşută care trece.
Nici n-aţi crede de câte ori i-am văzut cu ochişorii pe care mi i-a dat Dumnezeu.
- Dar Fermin nu-i aşa, Bernarda. Fermin e un bărbat bun. Unul dintre cei puţini, că bărbaţii sunt
precum castanele ce se vând pe străzi: când le cumperi, toate-s fierbinţi şi miros bine, dar când le scoţi
din cornet, se răcesc pe loc şi-ţi dai seama că majoritatea sunt putrede înăuntru.
- Nu spuneţi asta din cauza domnului Daniel, nu-i aşa? Bea a întârziat o clipă să răspundă.
- Nu. Fireşte că nu.
Bernarda a privit-o cu coada ochiului.
- Totu-i bine acasă, doamnă Bea?
Bea s-a jucat cu o cută a furoului iţită pe umărul Bernardei.
- Da, Bernarda. Dar cred că amândouă ne-am căutat soţi care au treburile şi secretele lor.
Bernarda a încuviinţat.