carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

- Ai făcut tot ce-ai putut, Brians. Şi Martin o ştie. Brians a scuturat tăcut din cap.
- Treaba nu se sfârşeşte aici, a zis. Bebo mi-a povestit că, deoarece Valls a interzis săi se mai dea
hârtie şi cerneală, Martin a început să scrie pe dosul paginilor pe care i le aruncase în faţă. Nemaiavând
cerneală, se tăia pe mâini şi pe braţe şi-şi folosea sângele...
Bebo a încercat să-i vorbească, să-l liniştească... Nu i-a primit nici ţigările, nici cuburile de zahăr
care-i plăceau atât de mult... Nici măcar nu-l recunoștea. Bebo crede că, după ce a primit vestea că
Isabella murise, Martin şi-a pierdut minţile de tot şi a continuat să trăiască în iadul din propria-i minte...
Noapte de noapte striga şi toată lumea îl putea auzi. Printre vizitatori, deţinuţi şi personalul închisorii, au
început să umble zvonuri. Valls se enerva. În sfârşit, le-a ordonat la doi pistolari de-ai lui să-l ducă într-o
noapte...
Fermin a înghiţit în sec.
- Unde?
- Bebo nu-i sigur. Din ce-a putut auzi, crede că la o căsoaie părăsită de lângă parcul Guell, un loc
unde se pare că în timpul războiului au omorât o mulţime de oameni, pe care apoi i-au îngropat în
grădină... Când s-au întors, pistolarii i-au zis lui Valls că totul se rezolvase, dar Bebo mi-a povestit că,
chiar în noaptea aceea, i-a auzit vorbind între ei şi că nu erau în apele lor. În casa aia se întâmplase ceva.
Se pare că acolo mai fusese cineva.
- Cineva?
Brians a ridicat din umeri.
- Deci, David Martin e viu?
- Nu ştiu, Fermin. Nimeni nu ştie.