carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

6
Vechiul meu cunoscut, Oswaldo Dario de Mortenssen, prinţul copiştilor din Barcelona, îşi savura pauza
de după prânz în ghereta lui de lângă palatul Virreina, cu o cafea la care adăugase puţin coniac şi o ţigară
ieftină de foi, când m-a văzut venind spre el şi m-a salutat cu mâna.
- Fiul risipitor se întoarce. Te-ai răzgândit? Ne apucăm de răvaşul ăla de dragoste ce-ţi va garanta
accesul la fermoarele şi nasturii interzişi ai puicuţei dorite?
I-am arătat din nou verigheta şi a dat aprobator din cap, amintindu-şi.
- Scuză-mă. Obişnuinţa. Mata eşti ca înainte. Cu ce te pot ajuta?
- Alaltăieri mi-am amintit de numele dumitale, don Oswaldo. Eu lucrez într-un anticariat şi am găsit
un roman pe care l-ai publicat în '33, Călăreţii din amurg.
Oswaldo a lăsat să-i zboare amintirile şi a zâmbit nostalgic.
- Ce vremuri. Neobrăzaţii ăia de Barrido şi Escobillas, editorii mei, mi-au şterpelit şi ultimul sfanţ.
Să-i ia naiba pe amândoi şi să-i ţină sub cheie. Însă m-am amuzat scriind romanul, iar asta n-are să mi-o
ia nimeni.
- Dacă ţi-l aduc într-o zi, îmi dai un autograf?
- Fireşte. A fost cântecul meu de lebădă. Lumea nu era pregătită pentru westernuri în delta Ebrului, cu
tâlhari în bărci în loc de cai şi ţânţari cât un pepene verde care îşi ridicau tabăra alături de ei.
- Eşti un Zane Grey [42] al litoralului ..
- Chiar mi-ar fi plăcut. Ce pot să fac pentru mata, tinere?
- Să mă ajuţi cu arta şi inteligenţa dumitale într-o ispravă nu mai puţin eroică.
- Sunt numai ochi şi urechi.
- Ajută-mă să inventez un trecut documentar pentru un prieten de-al meu, ca să se poată însura fără
piedici judiciare cu femeia iubită.
- E un om bun?
- Cel mai bun pe care-l cunosc.
- Atunci nu mai spune nimic. Favoritele mele au fost mereu nunţile şi botezurile.
- Va fi nevoie de cereri, rapoarte, petiţii, certificate şi tot tacâmul.
- Nici o problemă. Îi vom pasa o parte din logistică lui Luisito, pe care îl ştii deja, am deplină
încredere în el şi-i artist în douăsprezece caligrafii diferite.
Am scos bancnota de o sută de pesete refuzată de profesor şi i-am întins-o. Oswaldo a făcut ochii cât
cepele şi a băgat-o rapid în buzunar.
- Şi se mai zice că în Spania nu se poate trăi din scris, a protestat.
- Acoperă cheltuielile operative?
- Cu prisosinţă. După ce organizez totul, am să-ţi spun cât te costă întreaga glumă, dar acum, pe
moment, îndrăznesc să spun că ne vor fi de-ajuns şaptezeci şi cinci de pesete.
- Las totul la latitudinea dumitale, Oswaldo. Prietenul meu, profesorul Alburquerque...
- Mare scriitor, m-a întrerupt Oswaldo.
- Dar şi mai mare domn. Cum îţi spuneam, profesorul va trece pe aici şi-ţi va aduce lista actelor
necesare şi toate amănuntele. Pentru orice ai nevoie, mă găseşti la anticariatul Sempere & Fiii.
Auzind numele, s-a luminat la faţă.