carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

12
Fermin mai locuia încă în bătrâna pensiune de pe strada Joaquin Costa, unde ştiam din sursă sigură că, în
colaborare strânsă şi secretă cu Rociito şi soaţele ei, ceilalţi subchiriaşi îi pregăteau o petrecere pentru
a-şi lua rămas-bun de la burlăcie, o petrecere care urma să facă istorie. Când m-am dus să-l iau, după ora
nouă, Fermin mă aştepta deja în portal.
- Adevărul e că nu prea mi-e foame, m-a anunţat de cum m-a văzut.
- Păcat, voiam să mergem la Can Lluis. Au năut fiert cu cap i pota[18].
- Păi, nu-i nici o grabă, a acceptat Fermin. Bucatele bune sunt ca fetele-n floare: doar proştii nu le
apreciază.
Sub semnul acestei perle a aforismelor emise de ilustrul don Fermin Romero de Torres, am plecat pe
jos, în plimbare, spre localul care pentru prietenul meu era cel mai iubit din Barcelona şi din mare parte a
lumii cunoscute. Can Lluis era pe strada Cera, la numărul 49, în pragul cartierului Raval. Aparent modest,
dar cam încrezut, impregnat de misterele vechii Barcelone, Can Lluis oferea bucate alese, servicii ca la
carte şi o listă de preţuri pe care ni le puteam permite chiar şi noi doi. În timpul săptămânii, aici
obişnuiau să vină şi să bea cot la cot seară de seară boemi din lumea teatrului şi literelor, petrecăreţi şi
interlopi.
Intrând, l-am găsit cinând la bar şi răsfoind un jurnal pe un obişnuit al anticariatului, profesorul
Alburquerque, înţelept local, profesor la Facultatea de Litere, critic de mare fineţe şi publicist, pentru
care acel restaurant era ca o a doua casă.
- Ce scump la vedere v-aţi făcut, domnule profesor, i-am spus, trecând pe lângă el. Poate ne faceţi o
vizită şi vă împrospătaţi proviziile, că omul nu trăieşte doar citind anunţurile din La Vanguardia[19]
- Chiar mi-ar plăcea. Dar am tezele de licenţă. De-atâta citit neroziile scrise de filfizonii mei de
studenţi cred că mă voi alege cu un început de dislexie.
Unul dintre chelneri i-a adus desertul: o cremă galbenă şi rotundă, care tremura, vărsând lacrimi de
zahăr ars şi mirosind a vanilie fină.
- Asta veţi şi păţi după două linguriţe din asemenea minune, a zis Fermin, care pare bustul donei
Margarita Xirgu[20], din pricina acestui du-te-vino cu sirop de zahăr ars.
Doctul profesor şi-a contemplat desertul în lumina acestor consideraţii şi a încuviinţat, fascinat. L-am
lăsat pe înţelept să savureze frumuseţile zaharate ale divei şi ne-am refugiat la o masă din colţul săli din
fund, unde ne-au şi servit curând o cină copioasă, de care Fermin s-a ocupat cu lăcomia şi avântul unei
raboteze.
- Credeam că nu ţi-e foame, am trântit-o.
- Păi, muşchii cer calorii, a zis Fermin, ştergând farfuria cu ultimul coltuc din coşul de pe masă, deşi
mie mi se părea consumat doar de teamă.
Pere, chelnerul care ne servea, s-a apropiat să afle cum stăteam şi, văzând ravagiile făcute de Fermin,
i-a întins lista deserturilor.
- Ceva mic si dulce pentru sfârşit, maestre?
- Uite, n-aş zice că nu vreau două creme de zahăr ars de casă, cum am văzut, dacă-i posibil fiecare cu
o vişină foarte roşie deasupra, a cerut Fermin.
Pere a încuviinţat şi a mărturisit că, auzind cum lăuda Fermin consistenţa şi moţul metaforic al reţetei