carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

9
E dovedit ştiinţific că orice copil de doar câteva luni simte, cu un instinct infailibil, în ce moment precis
al dimineţii izbutesc părinţii lui să aţipească, pentru a plânge mai sonor, nelăsându-i astfel să doarmă mai
mult de treizeci de minute la rând.
În dimineaţa acelei zile, ca de altfel în aproape toate celelalte, micul Julian s-a deşteptat pe la trei şi
n-a şovăit să-şi anunţe trezirea cât îl ţineau bojocii. Am deschis ochii şi m-am întors pe partea cealaltă.
Lângă mine, lucind în beznă, Bea s-a foit, trezindu-se încet-încet, ceea ce mi-a permis să admir desenul
trupului ei sub cearşafuri, şi a şoptit vorbe de neînţeles. Mi-am reprimat pornirea naturală de a o săruta
pe gât şi de a o scăpa de interminabila cămaşă de noapte blindată pe care i-o dăruise de ziua ei, cu
siguranţă dinadins, socrul meu, şi pe care nu izbuteam s-o fac pierdută la spălat nici cu farmece.
- Las' că mă dau eu jos, am şoptit, sărutând-o pe frunte. Bea a răspuns răsucindu-se şi punându-şi
perna pe cap.
M-am oprit să-i admir curba spatelui, ce cobora dulce şi pe care nici toate cămăşile de noapte din
lume n-o puteau îmblânzi. Eram însurat de aproape doi ani cu fiinţa aceea minunată şi tot mă mai miram
că mă trezeam lângă ea şi-i simţeam căldura. Începusem să trag de cearşaf şi să-i mângâi dosul unei
coapse catifelate, când Bea mi-a înfipt câteva unghii în încheietura mâinii.
- Daniel, nu acum. Bebe plânge.
- Ştiam că eşti trează.
- E greu să dormi în casa asta, printre oameni care nu ştiu să se oprească din plâns ori îi pipăie fundul
unei biete nefericite care noaptea nu poate să pună geană pe geană mai mult de două ceasuri.
- Tu pierzi.
M-am dat jos şi am pornit pe coridor spre odaia lui Julian, aflată în partea din spate a locuinţei. La
puţin timp după nuntă, ne instalaserăm la mansarda casei unde era anticariatul. Don Anacleto, profesorul
de liceu care locuise acolo vreme de douăzeci şi cinci de ani, hotărâse să se pensioneze şi să plece în
Segovia natală, ca să scrie poeme picante la umbra apeductului şi să studieze ştiinţa purceluşului fript.
Micul Julian m-a primit cu urlete de înaltă frecvenţă, care ameninţau să-mi perforeze timpanele. L-am
luat în braţe şi, mirosindu-i scutecul, m-am convins că de astă dată pe ţărm nu erau mauri, apoi am făcut
ceea ce ar fi făcut orice tată novice în toate minţile: i-am şoptit prostioare şi am dansat, dând ocol odăii
cu mici salturi caraghioase. Asta făceam când am descoperit că Bea mă privea dezaprobator din prag.
- Dă-mi-l, ai să-l trezeşti şi mai abitir.
- Păi, el nu se plânge, am protestat, dându-i copilul.
Bea l-a luat în braţe şi i-a fredonat încetişor o melodie, legănându-l delicat. În cinci secunde, Julian
s-a oprit din plâns şi a schiţat surâsul prostesc pe care mama lui izbutea să i-l smulgă întotdeauna.
- Haide, a zis Bea în şoaptă. Acum plec.
După ce mi se arătase limpede că nu mă puteam ocupa de copii la vârsta mersului în patru labe şi
fusesem dat afară din odaie, m-am întors în dormitor şi m-am culcat, ştiind că n-aveam să mai închid
ochii toată noaptea. Curând, Bea a intrat pe uşă şi s-a întins lângă mine, suspinând.
- Nici nu mă mai pot ţine pe picioare.
Am luat-o în braţe şi am stat aşa tăcuţi câteva minute.
- M-am gândit, a început Bea.