carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

- Nici vorbă. Du-te la ale tale.
L-am privit îndreptându-se spre depozit, hăt în spate, şi punându-şi halatul albastru, de şmotru.
- Fermin, am început.
S-a întors cu faţa la mine, amabil. Am şovăit o clipă.
- Azi s-a petrecut un lucru despre care vreau să-ţi vorbesc.
- Spune.
- Adevărul e că nu ştiu prea bine cum să-ţi spun. Cineva a venit şi a întrebat de tine.
- Era frumoasă? a zis Fermin, încercând să pară că lua totul în glumă, dar neizbutind să-şi ascundă
neliniştea din priviri.
- Era un domn. Destul de şifonat şi cam ciudat, ca să spun drept.
- A lăsat vreun nume? a întrebat Fermin. Am clătinat din cap.
- Nu. Dar a lăsat asta pentru tine.
Fermin s-a încruntat. I-am întins cartea cumpărată de vizitator cu două ceasuri în urmă. Fermin a luato
şi i-a cercetat coperta, neînţelegând nimic.
- Dar asta nu-i cartea de Dumas pe care o ţineam în vitrină, cea de treizeci şi cinci de pese te?
Am încuviinţat.
- Deschide-o la prima pagină.
Fermin a făcut cum îi cerusem. Citind dedicaţia, s-a albit la faţă şi a înghiţit în sec. O clipă, a închis
ochii, apoi m-a privit în tăcere. Mi s-a părut să îmbătrânise cu cinci ani în cinci secunde.
- Când a plecat de aici, l-am urmărit, am adăugat. Stă de o săptămână într-un meuble[16] ca vai de
lume de pe strada Hospital, vizavi de hanul Europa, după câte am aflat, sub un nume fals; în realitate, al
tău: Fermin Romero de Torres. Un copist de pe Virreina mi-a zis că a pus să i se copieze o misivă în care
vorbea de-o mare sumă de bani. Ştii ceva despre toate astea?
Fermin se gârbovea de parcă fiece vorbă din acea istorie îl lovea cu leuca în cap.
- Daniel, e foarte important să nu-l mai urmăreşti pe tipul ăsta şi să nu vorbeşti cu el. Nu trebuie să
faci nimic. E foarte periculos.
- Dar cine-i acest om, Fermin?
Prietenul meu a închis cartea şi a ascuns-o în dosul cutiilor de pe un raft. Cercetând magazinul cu
privirea şi asigurându-se că tata era încă ocupat cu clienta şi nu ne putea auzi, s-a apropiat de mine şi mia
şoptit.
- Te rog să nu povesteşti nimic nici tatălui tău, nici altcuiva.
- Fermin...
- Fă asta pentru mine. În numele prieteniei noastre.
- Dar, Fermin...
- Te rog, Daniel. Nu aici. Ai încredere în mine.
Am acceptat în pofida voinţei mele şi i-am arătat bancnota de o sută cu care îmi plătise străinul. N-a
fost nevoie să-i spun de la cine era.
- Banii ăştia-s blestemaţi, Daniel. Dă-i Măicuţelor Carităţii ori unui sărac de pe stradă. Sau, şi mai
bine, dă-le foc.
Fără vreun alt cuvânt, a început să-şi scoată halatul, să-şi pună paltonul zdrenţăros şi să-şi înfunde pe
capul de chibrit o bască ce părea o tigaie topită schiţată de Dali.
- Gata, pleci?
- Spune-i tatălui tău că s-a ivit ceva neprevăzut. Eşti atât de amabil?
- Desigur, dar...
- Acum nu pot să-ţi explic, Daniel.