carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

8
Avocatul Brians era un tânăr cu aer de student boem, care părea să mănânce biscuiţi săraţi şi cafea, căci
aşa îi mirosea biroul. A biscuiţi, a cafea şi a hârtii prăfuite. Cabinetul lui era într-o odăiţă suspendată de
la mansarda edificiului ce găzduia teatrul Tivoli, la capătul unui coridor neluminat. Fermin l-a mai găsit
acolo la opt şi jumătate seara. Brians i-a deschis în cămaşă şi, văzându-l, s-a mărginit să dea din cap şi să
ofteze.
- Fermin, presupun. Martin mi-a vorbit de dumneata.
Începusem să mă întreb când ai să treci pe-aici.
- Am fost plecat o vreme.
- Desigur. Intră, te rog.
Fermin l-a urmat în odaia pătrată.
- Teribilă nopticică, aşa-i? a întrebat avocatul, nervos.
- E doar apă.
Fermin a privit în jur şi n-a zărit decât un scaun. Brians i l-a cedat. El s-a aşezat pe un teanc cu tomuri
de drept comercial.
- Încă nu mi-au adus mobila.
Fermin a socotit că acolo nu încăpea nici o ascuţitoare, dar a preferat să tacă. Pe masă erau un
sendviş cu cotlet pe o farfurie şi o bere. Şerveţelul de hârtie trăda faptul că cina copioasă a avocatului
provenea din cafeneaua de la parter.
- Mă pregăteam să cinez. Cu mare plăcere îmi împart mâncarea cu dumneata.
- Mâncaţi, mâncaţi, că voi, tinerii, trebuie să creşteţi, iar eu am mâncat de seară.
- Nu-ţi pot oferi-nimic? O cafea?
- Dacă aveţi un sugus...
Brians a scotocit în sertarul unde putea fi orice numai bomboane sugus nu.
- Pastile Juanola [38] ?
- Bine, mulţumesc.
- Dacă-mi permiţi.
Brians şi-a înfipt dinţii în sendviş şi a mestecat cu poftă.
Fermin s-a întrebat care dintre ei doi părea mai mort de foame. Lângă masa de scris, era o uşă
întredeschisă, care dădea în camera vecină, unde se zăreau un pat pliant nestrâns, un cuier cu cămăşi
mototolite şi un maldăr de cărţi.
- Locuiţi aici? a întrebat.
Evident, avocatul pe care Isabella îl putuse plăti pentru Martin nu era vreun bogătan. Brians a urmărit
privirea lui Fermin şi a zâmbit modest.
- Aici sunt, pentru moment, şi cabinetul şi locuinţa mea, a spus Brians, aplecându-se ca să închidă uşa
dormitorului. Îţi spui, poate, că nu prea arăt a avocat. Să ştii că nu eşti singurul, şi tata crede la fel.
- Să nu vă pese. Tata ne spunea mereu mie şi fraţilor mei că nu suntem buni de nimic şi vom ajunge
pietrari. Şi iată-mă, mai mişto ca niciodată. N-ai nici un merit dacă ai succes în viaţă când familia crede
în tine şi te ajută.
Brians a încuviinţat fără nici o plăcere.