carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

solvabili. Când amuşina vreo posibilitate, consolida apelul telefonic printr-o o vizită la domiciliu. Din
cincizeci de telefoane date unor comercianţi, profesionişti şi particulari din cartier, zece s-au convertit în
vizite, iar altele trei - în noi clienţi pentru Brians.
Primul a fost o văduvă în litigiu cu o companie de asigurări care refuza să-i plătească pentru moartea
soţului, argumentând că stopul cardiac făcut de acesta după un banchet cu langustine în restaurantul Las
Siete Puertas era un caz de sinucidere nemenţionat în poliţă. Al doilea a fost un taxidermist căruia un
toreador în retragere îi adusese un taur voinic, de 500 de kilograme, ce-şi încheiase cariera în arenă şi pe
care, odată disecat, maestrul refuzase să şi-l mai ia înapoi, fiindcă, după el, ochii de sticlă puşi de
taxidermist îi dădeau taurului un aer îndrăcit, care îl făcuse să iasă în goana mare din atelier, strigând
„Doamne fereşte, Doamne fereşte!''. Iar al treilea - un croitor din piaţa San Pedro, căruia un dentist fără
autorizaţie îi scosese cinci molari, nici unul dintre ei cariat. Erau cazuri lipsite de însemnătate, dar toţi
clienţii plătiseră un avans şi semnaseră un contract.
- Fermin, am să-ţi stabilesc un salariu fix.
- Nici vorbă.
Fermin a refuzat să accepte vreo recompensă pentru bunele-i oficii, cu excepţia micilor împrumuturi
ocazionale cu ajutorul cărora o ducea pe Rociito la cinema, în după-amiezile de duminică, să danseze la
Paloma sau în parcul Tibidabo; acolo, în casa oglinzilor, tânăra i-a lăsat pe gât o vânătaie care l-a durut
vreme de o săptămână şi, profitând de faptul că într-o zi erau singurii pasageri ai falsului avion ce
survola în cerc miniaturalul cer al Barcelonei, Fermin şi-a recâştigat pe deplin practica şi bucuria
bărbăţiei, după o lungă perioadă trăită departe de scenele amorului grăbit.
Într-o zi, pe când stăteau în vârful roţii mari din parc, Fermin pipăia nurii lui Rociito, zicându-şi că acele
timpuri chiar păreau bune, în pofida oricărui pronostic. Şi s-a speriat, căci ştia că ele nu puteau dura şi că
picăturile de pace şi fericire furate aveau să se evapore înainte de-a se veşteji tinereţea cărnurilor şi
ochilor lui Rociito.