carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

cred, că mama ta era îndrăgostită de Martin, a spus, zâmbind atât de trist, încât mi-am dat seama că şi el
era unul dintre ei.
Tata obişnuia, ca şi alţii, să surâdă exagerat ca să nu plângă.
- Mama ta era o femeie bună. O soţie bună. Nu mi-ar plăcea să gândeşti lucruri ciudate despre ea
după tot ce ţi-a povestit Fermin. El n-a cunoscut-o. Dar eu da.
- Fermin n-a insinuat nimic, am minţit. A zis doar că mama şi Martin erau prieteni şi că ea a încercat
să-l ajute să iasă din închisoare, angajându-l pe acest avocat, Brians.
- Îmi imaginez că ţi-a vorbit şi despre omul acela, Valls... Am şovăit înainte de-a încuviinţa. Tata a
zărit consternarea din ochii mei şi a scuturat din cap.
- Mama ta a murit de holeră, Daniel. N-am să pricep niciodată de ce Brians s-a încăpăţânat să-l acuze
pe acel om, un birocrat cu visuri de mărire, de o crimă despre care n-avea nici indicii, nici dovezi.
N-am zis nimic.
- Trebuie să-ţi scoţi ideea asta din cap. Vreau să-mi promiţi că n-ai să te mai gândeşti la asta.
Am tăcut, întrebându-mă dacă tata era cu adevărat atât de ingenuu pe cât părea ori dacă durerea de-a
o fi pierdut pe mama îl orbise, trezind în el laşitatea supravieţuitorului. Mi-am amintit de vorbele lui
Fermin şi mi-am zis că nici eu, nici nimeni altcineva n-aveam dreptul să-l judecăm.
- Promite-mi că nu vei face nici o nebunie şi că nu-l vei căuta pe omul ăsta, a insistat.
Am încuviinţat, fără convingere. M-a apucat de braţ.
- Jură-mi. Pe memoria mamei tale.
Durerea îmi încleşta chipul şi mi-am dat seama că strângeam din dinţi atât de tare, încât erau gata să
se spargă. I-am ocolit privirea, dar tata n-a renunţat. L-am privit în ochi, crezând până-n ultima clipă că-l
puteam minţi.
- Îţi jur pe memoria mamei că, atâta vreme cât eşti în viaţă, nu voi face nimic.
- Nu asta ţi-am cerut.
- E tot ce-ţi pot promite!
Tata şi-a prins capul între mâini şi a respirat adânc.
- In noaptea în care a murit mama ta, sus, în apartament...
- Mi-o amintesc perfect.
- Aveai cinci ani.
- Patru ani si șase luni.
- În noaptea aceea, Isabella mi-a cerut să nu-ţi povestesc nicicând ce se întâmplase. Credea că e mai
bine aşa.
Era întâia oară când îi spunea mamei pe nume în faţa mea.
- Ştiu, tată.
M-a privit drept în ochi.
- Iartă-mă, a murmurat.
Am înfruntat privirea tatei, care uneori părea să îmbătrânească mai abitir doar văzându-mă şi
amintindu-şi. M-am ridicat şi l-am îmbrăţişat în tăcere. M-a strâns cu putere la piept şi, când a izbucnit în
plâns, furia şi durerea pe care le închisese în suflet în toţi acei ani au şiroit ca sângele, în şuvoaie. Atunci
am priceput, fără să mi-o pot explica cu certitudine, că încet şi inexorabil tata începuse să moară.