carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

21
Închis în sac, Fermin nu le-a putut auzi decât glasurile.
- Dom'le, am avut noroc, a spus temnicerul începător.
- Fermin a adormit deja, a zis doctorul Sanahuja din celula lui.
- Ce baftă au unii, a comentat temnicerul. Uitaţi-l. Îl puteţi lua.
Fermin a auzit paşi în jur şi s-a simţit brusc scuturat, când unul din gropari a refăcut nodul şi l-a strâns
tare. Cei doi l-au ridicat şi l-au tras fără menajamente pe piatra coridorului. El n-a îndrăznit să mişte nici
un muşchi.
Scările, colţurile, uşile şi treptele îi înjunghiau trupul fără milă. Şi-a dus un pumn la gură şi l-a
muşcat, ca să nu urle de durere. După un drum lung, Fermin a simţit că temperatura scade brusc, iar ecoul
claustrofobie din tot castelul dispare. Ajunseseră afară. L-au târât câţiva metri pe nişte pavele tari,
presărate cu băltoace. Frigul a început să pătrundă rapid prin sac.
În sfârşit, a simţit că-l săltau şi-l aruncau în gol. A aterizat pe ceea ce părea o suprafaţă de lemn.
Nişte paşi se îndepărtau. Fermin a respirat adânc. Interiorul sacului duhnea a excremente, carne putredă şi
benzină. A ascultat cum demara motorul camionului şi, după o scuturătură, a simţit mişcarea vehiculului
şi contactul cu o pantă pe care sacul s-a dus de-a dura. A înţeles că vehiculul gonea pe colină în jos,
huruind molcom pe acelaşi drum pe care sosise cu luni în urmă. Îşi amintea că urcarea muntelui durase
mult şi fusese plină de curbe. Totuşi, a observat curând că vehiculul cotea şi o lua pe un drum nou, neted,
dar plin de hârtoape, neasfaltat. O luaseră pe alt drum, şi Fermin a fost sigur că urcau pe munte în loc să
coboare spre oraş. Ceva ieşise rău.
Abia atunci i-a dat prin minte că poate Martin nu calculase totul, că-i scăpase vreun detaliu. La urma
urmelor, nimeni nu ştia sigur ce se făcea cu leşurile deţinuţilor. Poate că Martin nu se gândise că trupurile
puteau fi aruncate într-un crematoriu, pentru a scăpa de ele. Şi l-a închipuit pe Salgado care, trezit din
somnul cloroformic, râdea şi spunea că, înainte de-a arde în iad, Fermin Romero de Torres, sau cum
naiba îl mai chema, arsese de viu.
Drumul a mai continuat câteva minute. Nu mult după aceea, când vehiculul a micşorat viteza, Fermin a
perceput-o întâia oară. O duhoare cum nu mai simţise. I s-a strâns inima şi, în vreme ce vaporii aceia
indescriptibili îl purtau spre leşin, şi-a dorit să nu-i fi dat nicicând ascultare nebunului de Martin şi să fi
rămas în celulă.