carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

9
Furtuna se năpustise din răsputeri asupra oraşului. Fermin îşi ţinea cana cu cafea în mâini, în vreme ce
Brians, în picioare în faţa ferestrei deschise, privea cum ploaia biciuia acoperişurile din Ensanche [39]
şi povestea despre ultimele zile ale Isabellei.
- S-a îmbolnăvit brusc şi inexplicabil. De-ai fi cunoscut-o... Isabella era tânără, plină de viaţă. Avea
o sănătate de fier şi supravieţuise mizeriilor din timpul războiului. Totul s-a petrecut, cum s-ar zice, de pe
o zi pe alta. În noaptea când ai izbutit să fugi din castel, Isabella s-a întors târziu acasă. Soţul ei a găsit-o
în genunchi, în baie, asudată şi cu palpitaţii. Spunea că-i era rău. Au chemat medicul, dar înainte de
sosirea acestuia au început convulsiile şi a vomitat sânge. Medicul a spus că se intoxicase şi că trebuia să
urmeze o dietă strictă câteva zile, dar a doua zi de dimineaţă se simţea şi mai rău. Domnul Sempere a
învelit-o în câteva pături şi un vecin taximetrist i-a dus la spitalul Mar. Îi apăruseră pete maronii pe piele,
ca nişte răni, şi îi cădeau şuviţe de păr. La spital, au aşteptat două ore, apoi medicii au refuzat s-o vadă,
fiindcă cineva din salon, un pacient de care încă nu se ocupaseră, spusese că-l cunoştea pe Sempere şi că
acesta fusese comunist sau ceva stupid de genul ăsta. Presupun că pentru a fi el îngrijit mai repede. O
infirmieră le-a dat un sirop care, a spus ea, urma să-i cureţe stomacul şi să-i facă bine, dar Isabella nu
putea înghiţi nimic. Sempere nu ştia ce să facă. A dus-o acasă şi a început să cheme medic după medic.
Nimeni nu ştia ce avea. Un stagiar, client obişnuit al anticariatului, cunoştea pe cineva de la Spitalul
Clinic.
Sempere a dus-o acolo.
La Spitalul Clinic i-au zis că putea avea holeră şi s-o ducă acasă, fiindcă exista un început de epidemie,
iar la ei era plin ochi. În cartier muriseră deja mai multe persoane. Isabellei îi era zi de zi tot mai rău.
Delira. Soţul ei s-a făcut luntre şi punte şi a făcut pe dracu-n patru, dar după câteva zile ea era atât de
slăbită, că n-a mai putut-o duce nici măcar la spital. A murit la o săptămână după ce se îmbolnăvise, în
apartamentul din strada Santa Ana, de deasupra anticariatului...
Între ei s-a aşternut o tăcere lungă; nu se auzeau decât răpăitul ploii şi ecoul tunetelor care se
îndepărtau pe măsură ce vântul slăbea.
- Abia o lună mai târziu mi s-a spus că fusese văzută într-o noapte în cafeneaua Operei din faţa
teatrului Liceo. Stătea la o masă cu Mauricio Valls. Neţinând seama de sfaturile mele, Isabella îl
ameninţase să-i dea de gol planul de a-l pune pe Martin să-i rescrie nu ştiu ce porcărie cu care să devină
celebru şi să se acopere de medalii. Chelnerul îşi amintea că Valls venise primul, cu maşina, şi ceruse
două ceaiuri de muşeţel cu miere.
Fermin a cântărit vorbele tânărului avocat.
- Şi credeţi că Valls a otrăvit-o?
- N-o pot dovedi, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi este mai limpede că da. Cu siguranţă că
a fost Valls.
Fermin şi-a plimbat privirile pe podea.
- Domnul Martin ştie?
Brians a negat.
- Nu. După fuga dumitale, Valls a poruncit ca Martin să fie trimis la izolator în unul dintre turnuri.