carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

1
Barcelona, 1957
Lumina zorilor m-a surprins în pragul odăii unde micul Julian dormea şi el o dată, departe de toţi şi de
toate, cu zâmbetul pe buze. Am auzit paşii Beei apropiindu-se pe coridor şi i-am simţit mâinile pe spate.
- De când eşti aici? a întrebat.
- E ceva vreme.
- Ce faci?
- Mă uit la el.
Bea s-a apropiat de leagăn şi s-a aplecat să sărute fruntea lui Julian.
- La ce oră ai ajuns ieri? N-am răspuns.
- Cum îi merge lui Fermin?
- Greu.
- Şi ţie?
Am zâmbit fără nici un chef.
- Nu-mi povesteşti? a insistat.
- Altă dată.
- Credeam că între noi nu-s secrete, a spus Bea.
- Şi eu la fel.
M-a privit uimită.
- Ce vrei să spui, Daniel?
- Nimic. Nu vreau să spun nimic. Sunt foarte obosit.
Ne culcăm?
Bea m-a tras de mână în dormitor. Ne-am întins pe pat şi am luat-o în braţe.
- În noaptea asta am visat-o pe mama ta, a zis Bea.
Pe Isabella.
Răpăitul ploii a început să râcâie geamurile.
- Eram fetiţă mică, iar ea mă ducea de mână. Stăteam într-o casă foarte mare şi veche, cu saloane
enorme, un pian cu coadă şi o galerie care dădea într-o grădină cu iaz. Lângă iaz era un copil aidoma lui
Julian, eu ştiam însă că în realitate erai tu, dar Isabella îngenunchea lângă mine şi mă întreba dacă te
putea privi. Tu te jucai în apă cu o bărcuţă de hârtie.
Eu îi ziceam că da. Şi ea îmi spunea să-ţi port de grijă. Să am grijă de tine pe vecie, fiindcă ea
trebuia să plece departe.
Am tăcut, ascultând îndelung răpăitul ploii.
- Ce ţi-a spus Fermin aseară?
- Adevărul, i-am răspuns. Mi-a spus adevărul.
Bea a tăcut, iar eu am încercat să-i reconstitui istoria lui Fermin. La început, m-a cuprins furia din
nou, dar pe măsură ce povestea înainta, m-au năpădit o profundă tristeţe şi o mare disperare. Pentru mine
totul era nou, încă nu ştiam cum voi convieţui cu tainele şi implicaţiile dezvăluirilor lui Fermin. Totul
avusese loc în urmă cu aproape douăzeci de ani, iar timpul mă condamnase la simplul rol de privitor al