carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

scrierile lui, le mărturisea că traiul cu soţia infirmă era calvarul unui sfânt, arunca în dreapta şi-n stânga
vorbe despre cât de mult îşi detesta rolul de temnicer şi despre umilinţa pe care o presupunea faptul că un
om de vastă cultură, rafinament şi fineţe ca el era exilat în acel post demn de dispreţ, când destinul său
natural era să facă parte din elitele naţionale.
Veteranii locului îi sfătuiau pe toţi să nu pomenească de domnul director şi, dacă era posibil, nici să
nu se gândească la el. Majoritatea deţinuţilor preferau să vorbească despre familiile rămase departe,
despre soţii şi despre ce-şi mai aminteau din viaţa lor. Unii aveau pozele logodnicelor sau soţiilor, pe
care le păstrau şi le apărau cu preţul vieţii, dacă vreunul încerca să li le fure. Numeroşi deţinuţi îi
explicaseră lui Fermin că mai rele ca orice erau primele trei luni. Apoi, odată pierdută orice speranţă,
timpul începea să se scurgă în graba mare, iar zilele fără nici un sens le anesteziau sufletele.