carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

spectacolului care îmi întreţesuse firele destinului.
Când am tăcut, am citit în ochii Beei îngrijorare şi nelinişte.
Nu era greu de ghicit la ce se gândea.
- I-am promis tatei că, atâta timp cât va fi în viaţă, n-am să-l caut pe omul ăsta, Valls, şi că n-am să
fac nimic, am adăugat, ca s-o liniştesc.
- Cât va fi el în viaţă? Şi apoi? Nu te-ai gândit la noi?
La Julian?
- Ba m-am gândit. N-ai de ce să-ţi faci griji, am minţit.
După ce-am discutat cu tata, am înţeles că toate s-au petrecut de mult şi nu pot face nimic ca să le
schimb.
Bea n-a părut prea convinsă de sinceritatea mea.
- Ăsta-i adevărul, am minţit iar.
Mi-a înfruntat privirea câteva clipe, dar acelea erau vorbele pe care voia să le audă, aşa că în cele
din urmă a cedat tentaţiei de-a le crede.