carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

4
Probabil că n-avea mai mult de şaptesprezece ani. S-a arătat în lumina felinarului atârnat de faţada
clădirii şi ne-a zâmbit timid, ridicând mâna într-o încercare de salut.
- Eu sunt Sofia, a spus cu un uşor accent în glas.
Tata o privea uluit, de parcă avea în faţă o nălucă. Am înghiţit în sec, simţind că mă treceau fiorii.
Fata era portretul viu al mamei, aşa cum o văzusem în colecţia de poze păstrată de tata în biroul lui.
- Sunt Sofia, a reluat tânăra, tulburată. Nepoata dumitale. De la Neapole...
- Sofia, a bâiguit tata. A, Sofia. Noroc că providenţa îl adusese pe Fermin acolo, ca să ia în mână
frâiele situaţiei. După ce m-a trezit brusc din spaimă, a început să-i explice fetei că domnul Sempere
suferea de o uşoară indispoziţie.
- De fapt, venim de la o degustare de vinuri, şi bietul de el o ia razna după un simplu pahar cu Vichy.
Nu-i da atenţie, domnişoară, de obicei nu are aerul ăsta uluit.
Am găsit telegrama urgentă pe care mătuşa Laura, mama fetei, o trimisese ca să-i anunţe sosirea,
strecurată în absenţa noastră pe sub uşa casei.
După ce am intrat în casă, Fermin l-a instalat pe tata pe sofa şi mi-a zis să pregătesc o cafetieră plină
cu cafea tare. Între timp, el avea să stea de vorbă cu tânăra, punându-i întrebări despre voiaj şi lansând
numeroase banalităţi, în vreme ce tata revenea încet la viaţă.
Cu un accent delicios şi un aer ştrengăresc, Sofia ne-a zis că sosise la zece noaptea în gara Francia.
De acolo, luase un taxi până în piaţa Catalunia. Neaflându-ne acasă, intrase într-un bar din apropiere,
până la ora închiderii. Apoi stătuse în portal, convinsă că, până la urmă, unul dintre noi avea să apară.
Tata şi-a amintit de scrisoarea prin care maică-sa îl anunţase că Sofia urma să vină la Barcelona, dar nu
crezuse că ea va sosi atât de repede.
- Îmi pare tare rău că a trebuit să aştepţi în stradă, a zis. De obicei, eu nu ies nicicând, dar astă-seară
Fermin s-a despărţit de burlăcie şi...
Încântată de veste, Sofia s-a ridicat şi l-a sărutat pe Fermin pe obraz. Deşi părăsise câmpul de luptă,
Fermin nu şi-a putut reprima impulsul de-a o invita pe loc la nuntă.
Vorbeam de vreo jumătate de ceas când Bea a urcat scările, venind de la petrecerea de despărţire a
Bernardei de viaţa de domnişoară, ne-a auzit şi a bătut în uşă. Intrând în salon, a zărit-o pe Sofia, s-a albit
la faţă şi m-a privit întrebător.
- Ea este verişoara mea, Sofia, de la Neapole, am anunţat. A venit să studieze în Barcelona şi va locui
la noi o vreme...
Bea a încercat să-şi ascundă panica şi a salutat-o cordial.
- Ea este soţia mea, Beatriz.
- Bea, te rog. Nimeni nu-mi spune Beatriz.
Timpul şi cafeaua au estompat impactul produs de sosirea Sofiei şi, după ceva vreme, Bea a sugerat
că biata de ea era probabil sfârşită şi că cel mai bine era să se culce, fiindcă mâine avea să fie o nouă zi,
chiar dacă era ziua nunţii. Am hotărât ca Sofia să se instaleze în dormitorul meu din copilărie, iar Fermin,
după ce s-a asigurat că tata n-avea să intre în comă, l-a băgat în pat. Bea i-a promis Sofiei că are să-i lase
o rochie de-a ei pentru ceremonie şi i-a închis gura lui Fermin, căruia răsuflarea îi mirosea de la doi
metri a şampanie, tocmai când se pregătea să facă un comentariu nepotrivit despre asemănările şi