carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

înainte să dea colţul şi m-a rugat să-l însoţesc. Ca soţie, nu ca o târfă pe care o iei, o foloseşti şi pe urmă
o arunci. Vaporul pleacă mâine în zori. Jaumet spune că orice căpitan de navă are autoritatea de-a te
căsători în larg şi, dacă nu-i aşa, o să căutăm un popă în orice port prin care vom trece.
- Fermin ştie?
Ca şi cum ne auzise de departe, Fermin s-a oprit şi ne-a privit de pe ring. A întins braţele spre
Rociito şi şi-a luat aerul de papă-lapte ce se vrea mângâiat, cu care obţinea orice. Rociito a râs, refuzând
pe tăcute, şi înainte de-a se duce la iubirea vieţii ei pentru un ultim bolero, s-a întors şi mi-a zis:
- Ai grijă de el, Daniel. Că nu există decât un singur Fermin.
Orchestra se oprise din cântat, iar ringul de dans s-a deschis pentru Rociito. Fermin a luat-o de mâini.
Luminile din La Paloma s-au stins încetul cu încetul, iar din beznă a răsărit un cerc de flăcări vaporoase
care au înconjurat picioarele perechii. Ceilalţi s-au dat deoparte, iar orchestra a atacat lent măsurile celui
mai trist bolero compus vreodată. Fermin a înlănţuit talia lui Rociito. Departe de lume, ochi în ochi,
amanţii acelei Barcelone ce n-avea să se mai întoarcă vreodată au dansat strâns îmbrăţişaţi pentru ultima
oară. Când muzica s-a stins, Fermin a sărutat-o pe buze, iar Rociito, în lacrimi, i-a mângâiat obrazul şi,
fără să-şi ia rămas-bun, s-a îndreptat încet spre ieşire.