carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

Fermin s-a mărginit să ridice din umeri.
- Vreau să-i spui, l-a instruit Salgado.
- Cum spui tu, Salgado. Unde-s banii?
- Zi-i directorului că trebuie să meargă singur, în persoană.
Dacă îl însoţeşte cineva, nu va scoate nici un ban. Spune-i că trebuie să se ducă la vechea fabrică
Vilardell din Pueblo Nuevo, în spatele cimitirului. La miezul nopţii. Nici înainte, nici după.
- Salgado, asta sună cel puţin ca scenetele populare de mister ale lui Arniches[32] ...
- Ascultă-mă bine. Spune-i să intre în fabrică şi să caute vechea gheretă a paznicului, de lângă sala
războaielor. Odată ajuns acolo, să bată la uşă şi, când va fi întrebat cine e, să spună: „Durruti[33]
trăieşte".
Fermin şi-a înăbuşit un hohot de râs.
- E cea mai mare nerozie auzită de la ultimul discurs al directorului.
- Tu doar repetă-i ce-am spus.
- Şi cum ştii tu că n-am să mă duc eu şi, cu intrigi şi parole de serial de doi bani, n-am să iau banii?
Zgârcenia ardea în ochii lui Salgado. , - Să nu-mi spui: fiindcă o să fiu mort, a completat Fermin.
Zâmbetul reptilian se revărsa de pe buzele lui Salgado.
Fermin i-a privit ochii consumaţi de setea de răzbunare. Atunci a priceput ce dorea Salgado.
- E o cursă, nu?
Salgado n-a răspuns.
- Şi dacă Valls scapă cu viaţă? Nu te-ai gândit la ce-ţi vor face?
- Nimic din ceea ce să nu-mi fi făcut deja.
- Ţi-aş spune că ai coaie, dacă n-aş şti că nu ţi-a mai rămas decât o parte dintr-unul şi, dacă nu-ţi iese
jocul, nici atât, a presupus Fermin.
- Asta-i problema mea, i-a tăiat-o Salgado. Ei, Monte-Cristo, ce facem? Batem palma?
Salgado a întins singura mână ce-i mai rămăsese. Fermin a privit-o câteva clipe, apoi i-a strâns-o fără
nici un chef.