carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

- Îţi dau nume şi prenume ori e suficientă o statistică?
- Eu am încredere în Bea. N-o să mă înşele. Ea nu-i aşa.
Dacă are ceva de spus, o să-mi spună în faţă, fără ocolişuri.
- Atunci n-ai de ce să-ţi faci griji, nu-i aşa?
Ceva din tonul lui Fermin mă făcea să cred că era decepţionat de bănuielile şi nesiguranţa mea şi, cu
toate că n-avea s-o admită nicicând, îl întrista faptul că-mi pierdeam vremea cu gânduri meschine şi mă
îndoiam de sinceritatea unei femei pe care n-o meritam.
- Probabil mă crezi tont. Fermin a clătinat din cap.
- Nu. Cred că eşti un om norocos, cel puţin în dragoste, şi că, la fel ca toţi oamenii norocoşi, nici nuţi
dai seama.
O lovitură în uşa din capul scării ne-a atras atenţia.
- Dacă n-aţi găsit petrol acolo jos, fiţi amabili şi urcaţi odată, că avem treabă, a strigat tata.
Fermin a oftat.
- De când nu mai e pe minus, a devenit un tiran, a remarcat Fermin. Vânzările îi dau curaj. Cine l-a
văzut şi îl vede, ..
Zilele se scurgeau ca picurate din pipetă. Fermin acceptase, în cele din urmă, să le încredinţeze
pregătirile şi detaliile banchetului şi nunţii tatălui meu şi foi don Gustavo, care îşi asumaseră rolul de
figuri paterne şi autoritare în domeniu. Ca naş, eu dădeam sfaturi comitetului director, iar Bea îndeplinea
rolul de director artistic şi-i coordona cu o mână de fier pe toţi cei implicaţi.
- Fermin, Bea a zis să mergem la Casa Pantaleoni, ca să-ţi probezi costumul.
- Dacă nu-i cu dungi...
Îi jurasem şi răsjurasem că, până în momentul nunţii, îşi va fi primit deja numele, iar prietenul lui,
părintele paroh, avea să poată spune „Fermin, o iei de soţie pe" fără să sfârşim cu toţii la mititica, dar pe
măsură ce data se apropia, pe Fermin îl încercau temerile şi spaimele. Cu rugăciuni şi fursecuri, Bernarda
supravieţuia suspansului, deşi, după ce doctorul discret şi de încredere îi confirmase sarcina, mare parte
din timp lupta cu ameţelile şi greţurile, fiindcă totul arăta că primul născut al lui Fermin sosea pus pe
bătaie.
În acele zile de calm aparent şi înşelător, cedasem curentului tulbure şi întunecat ce mă târa încet în
miezul unui sentiment nou si irezistibil: ura.
În clipele libere, mă duceam în secret la Ateneul din strada Canuda, căutând urmele paşilor lui
Mauricio Valls în hemerotecă şi în fondurile catalogate. Ceea ce ani la rând fusese o imagine ştearsă, fără
însemnătate, căpăta cu fiecare zi o limpezime şi o precizie tot mai dureroase. Cercetând, am reconstituit
treptat traiectoria publică a lui Valls din ultimii cincisprezece ani. Trecuse multă vreme de la debutul lui
de caracudă a regimului. De-ai fi dat crezare ziarelor (exagerare care pentru Fermin era egală cu a crede
că sucul TriNaranjus se obţinea storcând portocale proaspete din Valencia), don Mauricio Valls, care
avea pile mari, îşi văzuse cu timpul dorinţele devenind realitate şi ajunsese o stea sclipitoare pe
firmamentul artelor şi literelor din Spania.
Avusese o ascensiune imparabilă. Începând din 1944, adunase funcţii şi numiri oficiale de relevanţă
tot mai mare în lumea instituţiilor academice şi culturale din ţară. Scrisese articole, discursuri şi
publicaţii cu găleata. Orice concurs, congres sau festivitate culturală care voia să-şi ţină rangul avea
nevoie de participarea şi prezenţa lui don Mauricio. In 194 7, fondase împreună cu doi asociaţi
Societatea Generală de Editură Ariadna, cu birouri în Madrid şi Barcelona, pe care presa se străduia s-o
canonizeze drept „marca de prestigiu" a literelor spaniole.