carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

- Nu-ţi face griji, şefu', sunt obişnuit.
Temnicerul a încuviinţat din nou, nu prea convins.
- Poate avem noroc, fiindcă ciotul începuse să-i supureze, şi asta nici nu pot să-ţi spun cum pute...
- Fir-ar să fie, a zis temnicerul, îndepărtându-se în graba mare.
De cum l-a auzit că ajunsese la capătul coridorului, Fermin a început să-l dezbrace pe Salgado, apoi
şi-a scos şi hainele lui. Şi-a pus pe el zdrenţele puturoase ale hoţului, iar pe acesta l-a îmbrăcat cu ale
lui. L-a aşezat pe Salgado pe-o parte în pat, cu faţa la zid, şi l-a acoperit cu pătura până la jumătatea
feţei. Apoi a luat sacul de prelată şi a intrat în el. Era gata să-l închidă, când şi-a adus aminte de ceva.
A ieşit iute din sac şi s-a dus la zid. A scociorât cu unghiile între două pietre, acolo unde îl văzuse pe
Salgado punând cheia, până ce i-a simţit vârful. A încercat s-o apuce cu degetele, dar ea luneca şi
rămânea prinsă acolo.
- Grăbeşte-te, a auzit glasul lui Martin din cealaltă latură a coridorului.
Fermin şi-a înfipt unghiile În cheie şi a tras cu putere.
Unghia arătătorului i s-a desprins şi durerea l-a orbit câteva clipe. Şi-a înăbuşit un strigăt şi a dus
degetul la buze. Gustul propriului sânge, sărat şi metalic, i-a umplut gura. A redeschis ochii şi a văzut că
din crăpătură ieşea un centimetru de cheie. De astă dată, a tras de ea cu uşurinţă.
A intrat iar în sacul de prelată şi l-a înnodat cum a putut din interior, lăsând o deschidere de aproape
o palmă. Şi-a reţinut voma ce-i urca în gât şi s-a întins pe jos, înnodând sforile dinăuntru, până ce
crăpătura a ajuns cât un pumn. Şi-a dus degetele la nas, preferând să respire prin propriu-i jeg decât să
cedeze duhorii de putreziciune. Nu trebuia decât să aştepte, şi-a zis.