carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

3
Orchestra a salvat situaţia cu o guaracha, iar Oswaldo Dario de Mortenssen, care de-atâta scris răvaşe
de amor ajunsese un enciclopedist al melancoliei, a încurajat publicul să se întoarcă în ring şi să se
poarte de parcă nimeni nu văzuse nimic. Uşor abătut, Fermin s-a apropiat de bar şi s-a aşezat pe un
taburet de lângă mine.
- E-n ordine, Fermin? A încuviinţat fără vlagă.
- Cred că mi-ar face bine niţel aer proaspăt, Daniel.
- Aşteaptă-mă aici să aduc paltoanele.
Am mers pe jos pe strada Tallers înspre Ramblas şi, deodată, la vreo cincizeci de metri înainte, am
zărit o siluetă familiară, care păşea molcom.
- Ascultă, Daniel, acela nu-i taică-tău?
- Ba chiar el. Beat mort.
- Ăsta-i ultimul lucru pe care credeam să-l văd vreodată, a zis Fermin.
- Închipuie-ţi că şi eu la fel.
Grăbind pasul, l-am ajuns din urmă şi, văzându-ne, tata ne-a zâmbit cu ochi sticloşi.
- Cât e ceasul? a întrebat.
- Foarte târziu.
- Bănuiam eu. Ascultă, Fermin, petrecerea a fost fabuloasă. Şi ce fete. Pentru unele funduri de-acolo
puteai isca un război.
Am dat ochii peste cap. Fermin l-a luat de braţ, ghidându-i paşii.
- Domnule Sempere, nu mi-am închipuit niciodată că aţi putea spune aşa ceva, dar sunteţi în stare de
intoxicaţie etilică, şi-i mai bine să nu spuneţi nimic de care mai târziu să vă căiţi.
Tata a consimţit, brusc ruşinat.
- Ăsta-i diavolul de Barcelo, nu ştiu ce mi-a făcut, fiindcă nu-s obişnuit să beau...
- Nu contează. O să luaţi nişte bicarbonat şi o să dormiţi ca un îngeraş. Mâine o să vă treziţi ca o
zambilă şi n-o să mai ştim ce s-a petrecut.
- Cred că vomit.
Fermin şi cu mine l-am ţinut în picioare, iar bietul de el a vomitat tot ce băuse. I-am susţinut cu mâna
fruntea plină de sudoare rece şi, când a fost limpede că nu mai avea în el nici măcar primul terci din
pruncie, l-am aşezat un moment pe treptele unui portal.
- Respiraţi adânc şi rar, domnule Sempere.
Tata a încuviinţat cu ochii închişi. Am schimbat o privire cu Fermin.
- Ascultă, nu trebuia să te căsătoreşti curând?
- Mâine după-amiază.
- Păi, felicitări, băiete.
- Mulţumesc, domnule Sempere. Ce ziceţi, încercăm să ne apropiem încetişor de casă?
Tata a fost de acord.
- Haideţi, curaj, n-a mai rămas nimic.
Aerul rece şi uscat l-a trezit pe tata. Peste zece minute, când am luat-o pe strada Santa Ana,
redevenise conştient de locul unde ne aflam şi bietul de el era mort de ruşine. Probabil că nu se îmbătase