carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

- Şi acum ce fac? Unde mă duc? Nu pot rămâne aici pe vecie, abuzând de bunătatea voastră şi
punându-vă în primejdie.
Armando s-a aşezat lângă el şi a aprins una dintre ţigările pe care şi le răsucea singur şi care
miroseau a eucalipt.
- Fermin, poţi să faci orice vrei, fiindcă nu exişti. Aproape că te-aş sfătui să rămâi cu noi, pentru că
numele şi figurile noastre nu-s înregistrate. Suntem strigoi. Oameni invizibili. Dar ştiu că trebuie să te
întorci şi să rezolvi tot ce-ai lăsat acolo. Din nefericire, odată plecat de aici, nu te mai pot ocroti.
- Şi-aşa ai făcut destule pentru mine.
Armando l-a bătut cu palma pe umăr şi i-a întins foaia de hârtie împăturită din buzunar.
- Pleacă o vreme din oraş. Lasă să treacă un an şi, de cum te întorci, începe prin a te duce aici, a spus
îndepărtându-se.
Fermin a despăturit pagina şi a citit:
FERNANDO BRIANS
Avocat
Strada Caspe nr. 12
Mansardă, scara 1
Barcelona. Telefon 564375
- Cum te pot răsplăti pentru tot ce-ai făcut pentru mine?
- După ce-ţi rezolvi problemele, treci într-o zi pe aici şi întreabă de mine. Vom merge s-o vedem
dansând pe Carmen Amaya şi-mi vei povesti cum ai izbutit să fugi de-acolo, de sus. Sunt curios, a spus
Armando.
- În care celulă ai stat, Armando?
- În celula 13.
- Tu ai desenat cruci pe zid?
- Spre deosebire de tine, Fermin, eu sunt creştin, dar nu mai cred.
În seara aceea, nimeni nu l-a împiedicat să plece şi nici nu şi-a luat rămas-bun de la el. S-a îndreptat,
încă un strigoi printre ceilalţi, către străzile unei Barcelone ce mirosea a electricitate. A întrezărit în
depărtare turnurile catedralei Sagrada Familia, înfipte în stratul de nori roşietici, ce ameninţau cu un
potop biblic, şi şi-a văzut de drum. Paşii l-au purtat către staţia de autobuz din strada Trafalgar. În
buzunarele paltonului dăruit de Armando a descoperit nişte bani. A cumpărat biletul cu cea mai lungă rută
pe care l-a găsit şi şi-a petrecut noaptea în autobuz, străbătând străzile pustii prin ploaie. A doua zi, a
făcut la fel, astfel încât, după drumeţii şi zile petrecute în trenuri şi autobuze, în miezul unei nopţi a ajuns
acolo unde străzile nu mai aveau nume şi casele nu mai aveau numere, unde nimic și nimeni nu-şi aducea
aminte de el.
A avut o sută de meserii şi nici un prieten. A câştigat bani şi i-a cheltuit. A citit cărţi ce vorbeau despre o
lume în care nu mai credea. A început să compună scrisori pe care n-a ştiut nicicând cum să le încheie. A
trăit în pofida amintirilor şi remuşcărilor. De nenumărate ori, a înaintat pe câte un pod sau a dat să
coboare într-o râpă şi a privit cu seninătate în abis. Dar, de fiecare dată i-a revenit, în ultimul moment,
amintirea promisiunii pe care o făcuse şi a privirii pe care i-o aruncase Prizonierul cerului. După un an, a
plecat din odaia închiriată deasupra unui bar şi, având drept unic bagaj un exemplar din Oraşul
blestemaţilor, găsit într-un târg, poate singura dintre cărţile lui Martin care nu fusese arsă şi pe care o
citise de vreo zece ori, a mers pe jos doi kilometri până la gară şi a cumpărat biletul care îl aşteptase în