carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

22
Ajuns la castelul Montjuic, domnul director s-a dat jos din maşină şi s-a îndreptat în graba mare spre
biroul lui. Ancorat la mica sa masă de scris din faţa uşii, secretarul bătea cu două degete la maşină
corespondenţa zilei.
- Lasă asta şi pune să fie adus imediat Salgado, puiul ăla de căţea, a ordonat.
Omul l-a privit confuz, neştiind dacă să deschidă sau nu gura ..
- Nu sta aici ca o statuie. Mişcă.
Secretarul s-a ridicat speriat, ferindu-se de ochii furioşi ai domnului director.
- Salgado a murit, domnule director, Chiar în noaptea asta...
Valls a închis ochii şi a respirat adânc.
- Domnule director...
Neostenindu-se să mai dea explicaţii, Valls a fugit fără preget la celula numărul 13. Văzându-l,
temnicerul l-a salutat milităreşte, ieşind din toropeală.
- Excelenţă, ce...
- Deschide. Repede.
Temnicerul a deschis celula şi Valls a intrat fără să stea pe gânduri. S-a dus la prici şi, luând de umăr
trupul care zăcea, a tras de el cu putere. Salgado a rămas întins pe spate. Valls s-a aplecat asupra lui şi a
încercat să-i simtă răsuflarea. Apoi s-a întors spre temnicer, care îl privea îngrozit.
- Unde-i trupul?
- L-au luat cei de la pompele funebre...
Valls i-a tras una de l-a trântit jos. Două santinele se prezentaseră pe coridor, aşteptând instrucţiunile
directorului.
- Îl vreau viu, a spus.
Cei doi i-au dat ascultare şi au plecat cu pas uşor. Valls a rămas acolo, sprijinit de gratiile celulei pe
care o împărţeau Martin şi doctorul Sanahuja. Temnicerului, care se ridicase şi nu îndrăznea nici să
respire, i s-a părut că domnul director râdea.
- A fost ideea ta, presupun, nu-i aşa, Martin? a întrebat Valls în cele din urmă.
Domnul director a schiţat o reverenţă şi, în timp ce se îndepărta pe coridor, aplauda încetişor.