carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

3
Zilele se scurgeau cu încetinitorul. Armando trecea o dată pe zi pe la baracă, să afle cum îi mai mergea
muribundului. Febra dădea semne timide că s-ar fi ogoit, iar multele lovituri, tăieturi şi răni ce-i
acopereau trupul începeau, se pare, să se vindece cu ajutorul unsorilor. În cea mai mare parte a zilei,
muribundul dormea ori şoptea vorbe neînţelese, între trezie şi somn.
- Va trăi? întreba Armando uneori.
- Încă nu s-a hotărât, îi răspundea muierea ninsă de ani pe care nefericitul acela o lua drept maică-sa.
Zilele s-au prefăcut în săptămâni şi curând a fost evident că n-avea să vină nimeni să pună întrebări
despre străin, fiindcă nimeni nu se interesează de ceea ce preferă să ignore. În mod normal, poliţia şi
Garda Civilă nu intrau în Somorrostro. Legea tăcerii stabilise limpede că oraşul şi lumea se sfârşeau la
porţile mahalalei de cocioabe şi ambele părţi erau interesate să păstreze acea graniţă invizibilă.
Armando ştia că, de cealaltă parte, erau mulţi care, pe furiş sau pe faţă, se rugau pentru ca într-o zi
furtuna să ia o dată pentru totdeauna mahalaua săracilor, dar până să vină acea zi, toţi preferau să
privească în altă parte, să întoarcă spatele mării şi oamenilor ce trăiau de azi pe mâine între ţărm şi
jungla fabricilor din Pueblo Nuevo. Chiar şi aşa, Armando tot avea unele îndoieli. Istoria pe care o intuia
în spatele acelui chiriaş ciudat, pe care îl luaseră la ei din milă, ar fi putut face ca legea tăcerii să se ducă
de râpă.
După nu prea multe săptămâni, doi poliţişti începători au venit şi au întrebat dacă văzuse cineva un bărbat
care semăna cu străinul. Armando a ţinut garda sus zile în şir, dar când acel bărbat n-a mai fost căutat, a
înţeles în sfârşit că nimeni nu voia să dea de el. Poate că murise şi nici măcar nu-şi dădea seama.
La o lună şi jumătate de la sosirea lui în mahala, rănile de pe trupul bărbatului au început să se vindece.
Când acesta a deschis ochii şi a întrebat unde era, l-au ajutat să se salte în capul oaselor şi să bea o supă,
dar nu i-au zis nimic.
- Trebuie să te odihneşti.
- Sunt viu?
Nimeni nu i-a răspuns nici da, nici nu. Zilele i se scurgeau între somn şi osteneala care nu-l părăsea.
Ori de câte ori închidea ochii şi se lăsa în voia ei, mergea în acelaşi loc. În visul reluat noapte de noapte,
escalada pereţii unei gropi nesfârşite, pline de leşuri. Ajungând sus, se întorcea să privească în urmă şi
vedea că mareea de trupuri spectrale se rotea ca un vârtej de ţipari. Morţii căscau ochii şi escaladau
pereţii, pe urmele lui. Treceau peste munte şi o luau pe străzile Barcelonei, căutându-şi fostele locuinţe,
bătând la uşile celor pe care-i iubiseră. Unii îşi căutau ucigaşii şi străbăteau oraşul însetaţi de răzbunare,
dar cei mai mulţi nu voiau decât să se întoarcă la casele şi în paturile lor şi să-şi strângă în braţe fiii,
soţiile şi iubitele părăsite la plecare. Dar nimeni nu le deschidea uşile, nimeni nu-i lua de mână şi nimeni
nu voia să le sărute buzele, iar muribundul asudat se deştepta în întuneric, cu bocetul asurzitor al morţilor
în suflet.
Un străin obişnuia să-l viziteze adesea. Mirosea a tutun şi colonie, bunuri rare în epoca aceea. Se aşeza
pe un scaun lângă el şi-l privea cu ochi impenetrabili. Avea părul negru ca pana corbului şi trăsături