carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

23
Fermin a simţit cum micşora camionul viteza, ocolind ultimele piedici de pe drumul nepavat. După două
minute de hurducăieli şi scrâşnete motorul camionului s-a oprit. Duhoarea care trecea prin ţesătura
sacului era indescriptibilă.
Cei doi gropari s-au dus în spatele camionului. A auzit scrâşnetul barei metalice de închidere şi,
brusc, a simţit cum sacul era tras cu forţă şi cădea în gol.
Fermin şi-a izbit coastele de pietre. O durere surdă i-a cuprins umărul. Înainte să poată reacţiona, cei
doi gropari au înşfăcat sacul de pe pavele şi, ţinând fiecare de câte un capăt, l-au cărat sus, după care s-
au oprit câţiva metri mai încolo. Au trântit din nou sacul, iar Fermin l-a auzit pe unul dintre ei
îngenunchind şi desfăcând nodul. Paşii celuilalt s-au îndepărtat vreo doi metri, iar Fermin a perceput că
acesta ridica ceva metalic. A încercat să tragă aer în piept, dar miasmele i-au ars gâtlejul. A închis ochii.
Aerul rece i-a atins faţa. Groparul a apucat sacul de capătul închis şi l-a aruncat cu putere. Trupul lui
Fermin s-a dus de-a rostogolul pe pietre şi prin băltoace.
- Haide, la trei, a zis unul dintre ei.
Patru mâini l-au apucat de încheieturile mâinilor şi picioarelor. Fermin s-a străduit să-şi ţină
respiraţia.
- Ascultă, nu asudă?
- Cum naiba să asude un mort, nătărăule? O fi de vină băltoaca. Haide, unu, doi şi...
Trei. Fermin a simţit cum se legăna în văzduh. O clipă mai târziu, zbura, lăsându-se în voia destinului.
A deschis ochii în plin zbor şi, înainte de impact, a simţit cum cădea în fundul unei gropi săpate în munte.
Lumina lunii îi îngăduia să distingă ceva palid care acoperea solul. Fermin a fost sigur că erau pietre şi,
în jumătatea de secundă cât a durat căderea, a hotărât senin că nu-i păsa dacă murea.
Aterizarea a fost lină. A simţit că trupul îi căzuse pe ceva moale şi umed. Cinci metri mai sus, unul
dintre gropari şi-a golit lopata în aer. Un praf albicios s-a risipit într-o ceaţă strălucitoare, care i-a
mângâiat pielea şi, o secundă mai târziu, a început să-l devoreze ca un acid. Cei doi gropari s-au
îndepărtat, iar Fermin s-a ridicat în capul oaselor, descoperind că era într-o groapă săpată în ţărână,
plină cu leşuri acoperite cu var nestins. A încercat să scuture de pe el praful de foc şi a lunecat printre
trupuri până a ajuns la zidul de lut. L-a escaladat, înfigându-şi mâinile în pământ şi ignorând durerea.
Ajuns în vârf, s-a târât până la o băltoacă cu apă murdară, ca să se spele de var. S-a ridicat în
picioare, observând cum se îndepărtau în beznă luminile camionului. S-a întors o clipă ca să privească în
urmă şi a văzut că groapa i se întindea la picioare ca un ocean de cadavre întreţesute. Greaţa l-a lovit cu
putere şi a căzut în genunchi, vomitând fiere şi sânge peste mâini. Duhoarea de moarte şi panica abia îi
îngăduiau să respire. A auzit o rumoare venind din depărtare. A ridicat privirile şi a văzut farurile a două
maşini care se apropiau. A fugit spre o latură a colinei şi a ajuns pe o mică esplanadă, de unde putea să
vadă marea la picioarele muntelui şi farul din port, în vârful anrocamentului.
Sus, castelul Montjuic se înălţa printre norii negri ce se târau, acoperind luna. Zgomotul maşinilor se
apropia. Fără să stea pe gânduri, Fermin s-a aruncat pe versant în jos, căzând şi rostogolindu-se printre
trunchiuri, pietre şi bălării, care îl loveau şi-i smulgeau fâşii de piele. N-a mai simţit nici durerea, nici
teama, nici oboseala până n-a ajuns la şosea, de unde a început să fugă în direcţia hangarelor din port. A
alergat fără oprire, pe nerăsuflate, pierzând noțiunea timpului şi conştiinţa rănilor ce-i acopereau trupul.