carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

17
În acea noapte, pe când Fermin desfăcea în celulă pachetul aruncat de doctorul Sanahuja din coridor, un
Studebaker negru îl purta pe domnul director pe şoseaua ce cobora de pe Montjuic pe străzile întunecoase
din jurul portului. Jaime, şoferul, ocolea foarte atent orice denivelare şi hârtoapă ce-l putea deranja
pasagerul sau îi putea întrerupe acestuia şirul gândurilor. Noul director nu semăna cu predecesorul lui.
Acela obişnuia să stea de vorbă cu el în maşină şi uneori se aşeza în faţă, lângă el. Directorul Valls nu-i
dădea decât ordine şi schimba o privire cu el doar când comitea o greşeală, trecea peste o piatră ori lua
prea grăbit curba. Atunci i se aprindeau ochii în oglinda retrovizoare şi pe chip i se ivea o expresie de
neplăcere. Directorul Valls nu-l lăsa să deschidă radioul, spunând că programele transmise îi insultau
inteligenţa. Nu-i permitea nici să ţină pe parbriz pozele nevestei şi fiicei sale.
Din fericire, la acea oră a nopţii nu mai era trafic şi ruta n-avea hârtoape: În doar câteva minute,
automobilul a trecut de Atarazanas, apoi pe lângă monumentul lui Columb şi a intrat pe Ramblas. În două
minute, a oprit vizavi de cafeneaua Operei. De cealaltă parte a străzii, publicul teatrului Liceo[35] intrase
deja la spectacolul de seară, iar bulevardul Ramblas era aproape gol. Şoferul a coborât şi, văzând că nu
era nimeni prin preajmă, i-a deschis portiera lui Mauricio Valls. Domnul director a coborât şi a privit
bulevardul fără nici un interes. Şi-a aranjat cravata şi şi-a scuturat umerii jachetei cu mâinile.
- Aşteaptă aici, i-a ordonat şoferului.
La intrarea domnului director, cafeneaua era aproape pustie. Ceasul din spatele tejghelei arăta zece
fără cinci. Domnul director a răspuns, dând din cap, la salutul chelnerului şi s-a aşezat la o masă din fund.
Şi-a scos cumpătat mănuşile şi o tabacheră de argint, primită în dar de la socrul său la prima aniversare a
căsătoriei. A aprins o ţigară şi s-a uitat prin bătrâna cafenea. Chelnerul s-a apropiat cu tava în mână şi a
şters masa cu o cârpă umedă, ce mirosea a leşie. Domnul director i-a aruncat o privire dispreţuitoare, dar
slujbaşul a ignorat-o.
- Ce doreşte domnul?
- Două ceaiuri de muşeţel.
- În aceeaşi ceaşcă?
- Nu. În ceşti separate.
- Domnul mai aşteaptă pe cineva?
- Fireşte.
- Foarte bine. Mai doriţi ceva?
- Miere.
- Da, domnule.
Chelnerul a plecat fără grabă, iar domnul director a murmurat încetişor câteva vorbe dispreţuitoare.
Radioul de pe tejghea emitea murmurul unui sfat sentimental, intercalând anunţuri la cosmeticele fabricate
de firma Bella Aurora, a căror folosire zilnică garanta tinereţea, frumuseţea şi vigoarea. Cu patru mese
mai încolo, un bărbat în etate părea să fi adormit cu un jurnal în mâini. Restul meselor erau goale. Cele
două ceşti aburinde au sosit după cinci minute. Chelnerul le-a pus pe masă cu nesfârşită lentoare,
adăugându-le un borcan cu miere.
- Asta-i tot, domnule?
Valls a încuviinţat. L-a aşteptat pe chelner să se întoarcă la tejghea şi a scos un flacon din buzunar. A