carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

8
Pachetul scos dintr-un dulap stătea acum pe biroul lui Isaac. Când l-am atins cu degetele, stratul fin de
praf care îl acoperea s-a ridicat într-un nor de particule, aurii în lumina opaiţului pe care Isaac îl ţinea
sus în stânga mea. În dreapta, Fermin şi-a deschis briceagul şi mi l-a întins. Ne-am uitat toţi trei unul la
altul.
- Facă-se voia Domnului, a zis Fermin.
Am trecut briceagul pe sub sfoara ce ţinea strâns ambalajul de hârtie al pachetului şi am tăiat-o. Am
îndepărtat cu cea mai mare grijă ambalajul, până ce s-a văzut conţinutul. Era un manuscris. Paginile erau
murdare de ceară şi sânge. Pe prima dintre ele se vedea titlul, trasat cu o caligrafie diabolică.
Jocul Ingerului
de David Martín
- Asta-i cartea pe care a scris-o cât a stat închis în turn, am murmurat. Probabil că Bebo a salvat-o.
- Sub ea e ceva, Daniel... a observat Fermin.
Un colţişor de pergament se iţea de sub paginile manuscrisului. Am tras de el şi am scos un plic. Pe
ceara roşie a sigiliului se profila un înger. Iar deasupra lui era un singur cuvânt, scris cu cerneală roşie:
Daniel
Am simţit frigul urcându-mi pe mâini. Asistând la scenă uimit şi consternat, Isaac s-a retras tiptil
împreună cu Fermin spre pragul uşii.
- Daniel, mi-a spus delicat Fermin. Te lăsăm să deschizi plicul în linişte şi intimitate, cu calm...
Am ascultat cum paşii li se îndepărtau şi abia dacă le-am auzit începutul discuţiei.
- Ascultă, şefu', de-atâtea emoţii am uitat să-ţi spun că mai înainte, când am intrat, nu m-am putut opri
să te aud spunând că vrei să te pensionezi şi să părăseşti postul.
- Aşa-i. Sunt aici de foarte mulţi ani, Fermin, De ce mă întrebi?
- Ei bine, ştiu că abia ne-am cunoscut, cum s-ar zice, dar poate că postul mă interesează...
Glasurile lui Fermin şi Isaac s-au stins printre ecourile labirintului din Cimitirul Cărţilor Uitate. Rămas
singur, m-am aşezat în fotoliul paznicului şi am desprins sigiliul de ceară. Plicul conţinea o foaie de
culoarea ocrului, împăturită. Am desfăcut-o şi am început să citesc.
Barcelona, 31 decembrie 1940
Dragă Daniel,
Scriu aceste cuvinte cu speranţa şi convingerea că într-o zi vei descoperi acest Cimitir al Cărţilor Uitate, care mi-a schimbat viaţa la
fel cum, sunt sigur, o va schimba şi pe a ta. Tocmai această speranţă mă face să cred că, poate, când n-am să mai fiu aici, cineva îţi va
vorbi despre mine şi prietenia care m-a legat de mama ta. Ştiu că, dacă vei ajunge să citeşti aceste cuvinte, vei fi copleşit de întrebări şi
îndoieli. Unele răspunsuri le vei afla din manuscrisul în care am încercat să-mi spun povestea aşa cum mi-o amintesc, ştiind că luciditatea
mea are zilele numărate şi că uneori pot evoca doar ceea ce nu s-a petrecut niciodată.
Ştiu şi că, la primirea scrisorii mele, timpul va fi început deja să şteargă urmele celor petrecute. Că vei fi cuprins de îndoieli şi că, de
vei cunoaşte adevărul despre ultimele zile ale mamei tale, îmi vei împărtăşi
ura şi setea de răzbunare. Se spune că înţelepţii şi drepţii iartă, dar eu n-am s-o pot face nicicând. Sufletul mi-e deja condamnat, şi
pentru el nu există salvare. Mai ştiu şi că, până la ultima-mi suflare pe lumea asta, voi încerca să răzbun moartea Isabellei. Acest destin e