carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

tiparul obişnuit şi previzibil al genului, fiind o ştire scurtă. Mai interesantă era poza ce o însoţea, ultima
în care apărea Valls, cu puţin înainte de-a împlini şaizeci de ani. Purta un costum elegant, bine croit, şi
zâmbea În timp ce publicul îl ovaţiona umil şi cordial. Lângă el erau şi alţi obişnuiţi ai acelui soi de
manifestări, iar în spate, uşor în afara cadrului şi cu nişte chipuri severe şi impenetrabile, doi tipi cu
costume şi ochelari negri. Nu păreau să participe la festivitate. Erau severi, la limita farsei. Vigilenţi.
După seara de la Circulo de Bellas Artes, nimeni nu l-a mai văzut pe don Mauricio Valls în fotografii
ori în public. Oricât m-am străduit, n-am izbutit să mai descopăr o altă poză. Obosit de atâta explorat
piste moarte, am luat-o de la capăt şi am reconstruit istoria personajului, până am memorat-o ca pe a mea.
Îi luam urma, sperând să dau de o pistă, de un indiciu despre unde se afla bărbatul ce surâdea în fotografii
şi-şi plimba vanitatea pe infinite pagini care ilustrau existenta unei curți servile, dornică de favoruri. Îl
căutam pe bărbatul care îmi ucisese mama ca să-şi ascundă ruşinea de a fi, fără nici o îndoială, cel care
era, ceea ce nimeni nu părea capabil să admită.
Am început să urăsc, chiar în după-amiezile solitare petrecute în bătrâna bibliotecă a Ateneului, unde în
urmă cu nu prea mult timp îmi dedicam visurile unor cauze mai curate, ca pielea primei mele iubiri
imposibile, oarba Clara, sau misterele lui Julian Carax şi ale romanului său Umbra vântului. Cu cât îmi
venea mai greu să dau de urma lui Valls, cu atât îi refuzam mai mult dreptul de-a dispărea şi a-şi şterge
numele din istorie. Din istoria mea. Trebuia să aflu ce se alesese de el. Trebuia să-l privesc în ochi, chiar
şi numai pentru a-i reaminti că o anumită persoană, una singură din tot universul, ştia cine era el cu
adevărat şi ce făcuse.