carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

8
Într-o seară, sătul să tot alerg după fantasme, mi-am întrerupt munca în hemerotecă şi am ieşit la plimbare
cu Bea şi Julian prin Barcelona curată şi însorită, pe care aproape o uitasem. Am mers pe jos de acasă
până în parcul Ciudadela. M-am aşezat pe o bancă şi m-am uitat la Julian, care se juca cu maică-sa pe
iarbă. Privind-i, mi-am repetat vorbele lui Fermin. Eu, Daniel Sempere, eram un om norocos. Un om
norocos care îngăduise unei ranchiune oarbe să crească înlăuntrul lui până ajunsese să-i fie silă de el
însuşi.
Fiul meu îşi satisfăcea una dintre pasiuni: mergea în patru labe cât îl ţineau puterile. Bea îl urmărea
îndeaproape. Din când în când, Julian se oprea şi mă privea. Un vânticel a săltat fusta Beei şi Julian a
pufnit în râs. Am aplaudat, iar Bea mi-a aruncat o privire dezaprobatoare. Am întâlnit ochii fiului meu şi
mi-am zis că în curând mă va crede cel mai înţelept şi mai bun om din lume, posesorul tuturor
răspunsurilor. Şi mi-am zis că nicicând nu-l voi mai pomeni pe Mauricio Valls şi nu-i voi mai urmări
umbra.
Bea a venit să se aşeze lângă mine. Julian a urmat-o în patru labe până la bancă. Atunci când mi-a
ajuns la picioare, l-am luat în braţe, iar el a început să-şi şteargă mâinile pe reverele jachetei mele.
- Abia am scos-o de la curăţat, a zis Bea.
Am ridicat din umeri, resemnat. Bea s-a aplecat şi m-a luat de mână.
- Grozave picioare, am zis.
- N-ai nici un haz. Dar fiul tău învaţă. Bine că n-a fost nimeni pe-aici.
- Păi, era un bunicuţ pitit după un jurnal, cred că a făcut tahicardie.
Julian a decis că tahicardie era vorba cea mai haioasă pe care o auzise în viaţa lui, şi am petrecut
mare parte din drumul spre casă cântând "ta-hi-car-die", în vreme ce, mergând cu câţiva paşi în faţa
noastră, Bea scotea scântei pe nas şi pe gură.
În noaptea aceea, pe 20 ianuarie, Bea l-a culcat pe Julian, apoi a adormit pe sofa, lângă mine, pe când eu
reciteam pentru a treia oară un vechi roman de David Martin, pe care Fermin îl găsise în lunile de exil de
după fuga din închisoare şi îl păstrase în toţi acei ani. Savuram cu plăcere fiecare moment şi
descompuneam arhitectura fiecărei fraze, închipuindu-mi că, dacă descifram muzica acelei proze, aveam
să aflu ceva despre bărbatul pe care nu-l cunoscusem şi despre care toţi mă asigurau că nu-mi era tată.
Dar în acea noapte nu eram în stare de nimic. Înainte de sfârşitul frazei, gândul mi-o lua razna de pe
pagină, şi nu vedeam în faţă decât scrisoarea prin care Pablo Cascos Buenda îi dădea întâlnire soţiei
mele la hotelul Ritz a doua zi la orele două după-amiază.
În cele din urmă, am închis cartea şi m-am uitat la Bea, care dormea lângă mine, intuind în ea de o mie
de ori mai multe taine decât în istoriile lui Martin şi în sinistrul oraş al blestemaţilor pe care îl
imaginase. Era trecut de miezul nopţii, când Bea a deschis ochii şi a observat că o priveam. Mi-a zâmbit,
deşi ceva de pe faţa mea îi trezise o umbră de nelinişte.
- La ce te gândeşti? a întrebat.
- La cât sunt de norocos, am răspuns.
Bea m-a privit lung; în ochi i se citea îndoiala.
- O spui ca şi cum n-ai crede-o.