carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

5
Barcelona, 1941
Se însera când Fermin a coborât din tren în gara Francia. Locomotiva scuipase un nor de aburi şi
funingine, care se târa pe peron şi veghea paşii călătorilor ce coborau din tren după un drum lung. Fermin
s-a alăturat marşului silenţios către ieşire, printre oameni cu haine destrămate, ce-şi târau valizele legate
cu curele, bătrâni prematuri care-şi purtau întreaga avere într-o boccea şi copii cu privirea şi buzunarele
goale.
Doi jandarmi din Garda Civilă păzeau intrarea pe peron, şi Fermin a observat că-şi plimbau privirile
printre călători şi opreau la întâmplare pe câte cineva, ca să-i ceară actele la control. S-a dus drept spre
unul din ei. Ajuns la mai puţin de doisprezece metri, a observat că jandarmul îl cerceta cu privirea. În
romanul lui Martin, de care nu se despărţise în acele luni, un personaj afirma că una dintre cele mai bune
căi de a dezarma o autoritate era să i te adresezi - înainte să ţi se adreseze ea.
- Bună seara, şefu’. Eşti amabil să-mi spui unde-i hotelul Porvenir? Am înţeles că în piaţa Palacio,
dar nu prea cunosc oraşul.
Jandarmul l-a privit în tăcere, cam nelămurit. Colegul lui se apropiase, flancându-l din dreapta.
- Asta trebuie să întrebi la ieşire, a spus pe un ton neprietenos.
Fermin a încuviințat politicos.
- Scuzaţi-mă că v-am deranjat. Aşa voi face.
Se pregătea să se îndrepte spre holul gării, când celălalt jandarm l-a apucat de braţ.
- Piaţa Palacio e chiar în stânga ieşirii. În faţa Căpităniei Portului.
- Vă rămân recunoscător. Noapte bună.
Jandarmul i-a dat drumul, iar Fermin s-a îndepărtat încet, măsurându-şi paşii până ce a ajuns în hol şi
de acolo în stradă.
Un cer stacojiu acoperea Barcelona întunecată, ţesută din siluete negre şi ascuţite. Un tramvai pe jumătate
gol se târa, proiectând o lumină stinsă pe pavele. Fermin l-a lăsat să treacă şi a traversat strada. Ocolind
şinele lucioase, a privit linia de fugă a bulevardului Colon şi, în fundal, colina Montjuic şi castelul care
se ridica deasupra oraşului. A lăsat privirile în jos şi a luat-o pe strada Comercio, îndreptându-se spre
piaţa Borne. Străzile erau pustii şi o briză rece sufla printre ulicioare. N-avea unde să se ducă.
Şi-a amintit cum Martin îi povestise că, în urmă cu ani buni, locuise în apropiere, într-o hardughie
veche de pe îngusta trecătoare de umbre a străzii Flassaders, lângă fabrica de ciocolată Mauri. A pornit
într-acolo, dar la capătul drumului a observat că edificiul şi conacul de lângă el fuseseră bombardate şi
distruse în timpul războiului. Autorităţile nu catadicsiseră să adune gunoiul, iar vecinii, probabil ca să
poată merge pe strada mai îngustă decât coridoarele locuinţelor din zonă, se mărginiseră să mute molozul
din calea lor, punându-l claie peste grămadă.
Fermin a privit în jur. Abia distingea strălucirea becurilor şi lumânărilor ce răspândeau o lumină
stinsă din balcoane. Fermin a înaintat printre ruine, ocolind grămezi de moloz, jgheaburi crăpate şi grinzi
încrucişate în noduri imposibile. A căutat o văgăună printre dărâmături şi s-a ghemuit lângă un bolovan pe
care încă se mai putea citi numărul 17, vechiul domiciliu al lui David Martin. Şi-a strâns paltonul şi