carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

- Unde-i acum? am întrebat iar. Dacă nu-mi spui tu, aflu şi singur.
- Şi ce-ai să faci? Ai să te duci la el acasă ca să-l ucizi?
- De ce nu?
Fermin a râs amar.
- Păi, ai soţie, copil, o viaţă, oameni care te iubesc şi pe care îi iubeşti, ai totul, Daniel.
- Totul, numai pe mama nu.
- Răzbunarea nu-ţi va da mama înapoi, Daniel.
- E uşor de spus. Nimeni n-a ucis-o pe a ta...
Fermin a vrut să spună ceva, dar şi-a muşcat limba.
- De ce crezi că tatăl tău nu ţi-a vorbit niciodată despre război, Daniel? Crezi oare că el nu-şi
închipuie ce s-a petrecut?
- Dacă-i aşa, de ce-a tăcut? De ce n-a făcut nimic?
- Din cauza ta, Daniel. Din cauza ta. Tatăl tău şi mulţi alţii cărora le-a fost dat să trăiască în acei ani
au înghiţit şi au tăcut. N-au mai avut curaj. Erau din toate taberele şi de toate culorile. Îi întâlneşti pe
străzi zi de zi şi nici nu-i vezi. Au putrezit de vii în toţi aceşti ani, mâncaţi pe dinăuntru de durere, pentru
ca tu şi alţii ca tine să puteţi trăi. Să nu-ndrăzneşti să-ţi judeci tatăl. N-ai dreptul.
M-am simţit de parcă cel mai bun prieten îmi dăduse un pumn în gură.
- Nu te supăra pe mine, Fermin... Fermin a scuturat din cap.
- Nu mă supăr.
- Încerc doar să înţeleg totul mai bine. Lasă-mă să-ţi pun o întrebare. Doar una.
- Despre Valls? Nu.
- Doar o întrebare, Fermin. Îţi jur. Dacă nu vrei, nu-mi răspunde.
Fermin s-a învoit fără tragere de inimă.
- Mauricio Valls e acelaşi Valls la care mă gândesc şi eu? am întrebat.
Fermin a încuviinţat.
- Acelaşi. Ministrul Culturii de până acum patru-cinci ani. Cel ce era în presă o zi da, o zi nu. Marele
Mauricio Valls. Autor, editor, gânditor şi Mesia revelat al intelectualităţii naţionaliste. Acest Valls, a zis
Fermin.
Mi-am dat seama că văzusem de zeci de ori în presă imaginea acelui individ, că-i auzisem numele şi
i-l văzusem tipărit pe cotorul câtorva cărţi din anticariat. Până în noaptea aceea, Mauricio Valls era una
dintre atâtea alte figuri publice care defilează în peisajul şters, căreia nu-i dăm prea mare atenţie, dar
care e mereu acolo. Până în noaptea aceea, dacă aş fi fost întrebat cine era Mauricio Valls, aş fi zis că
mi-era vag familiar, o figură importantă din acei ani mizerabili, la care nu mă oprisem nicicând. Până în
noaptea aceea, nu mi-ar fi dat nicicând prin minte că într-o zi numele lui, chipul lui vor fi pe vecie ale
bărbatului care o asasinase pe mama.
- Dar... , am protestat.
- Nici un dar. Ai spus o singură întrebare şi ţi-am răspuns deja la ea.
- Fermin, nu mă poţi lăsa aşa...
- Ascultă-mă bine, Daniel.
Fermin m-a privit în ochi şi m-a apucat de încheietura mâinii.
- Îţi jur că, la momentul potrivit, chiar eu te voi ajuta să dai de ticălos, chiar de-ar fi ultimul lucru pe
care îl voi face în viaţă. Atunci ne vom socoti cu el. Dar nu acum. Şi nu aşa.
L-am privit şovăielnic.
- Promite-mi că n-ai să faci prostii, Daniel. Şi-ai să aştepţi momentul potrivit.
Am lăsat ochii în jos.