Texte digitizate la Biblioteca Judeţeană Mureş în cadrul

În ce măsură turcii erau conştienţi de slăbiciunea creştinilor, ne-o spune Cantemir: „Sultanul
însă şi marele vizir erau de cealaltă opinie; ei ziceau că fierul trebuie bătut pînă este cald şi că greu
se va mai ivi vreodată acest prilej atît de binevenit. Ungaria vine şi se supune de bună voie (aluzie la
politica lui Tököli!), Germania e stoarsă prin războaiele continue cu Franţa, iar Suedia abia este în
stare să susţină cel dintîi atac al armatelor otomane. Şi supusă odată această ţară, nici o piedică nu
va mai sta în cale ca şi celelalte popoare, care odinioară s-au ţinut de împăratul, să se supună puterii
otomane.” 21
Este interesant că izvoarele noastre interne înregistrează cu emoţie creşterea presiunii militare
turceşti. „În această vreme - spune Stoica Ludescu - păgînii foarte se înălţase şi se iuţise cît nimenea
din creştini nu putea să le stea înainte. 22 În faţa primejdiei se încearcă o nouă cruciadă. Animatorul
ei este Sobieschi. Austria însă îşi condiţiona participarea de adeziunea lui Ludovic al XIV-lea,
pentru a fi astfel garantată la frontiera ei apuseană. Dar Ludovic refuză. De multă vreme francezii
nu mai socoteau posibil „războiul sfînt.” (Trebuie să recunoaştem că - oricît de interesaţi erau să nuşi
ruineze comerţul lor cu Levantul - erau totuşi, vorbind astfel, mai sinceri decît celelalte puteri
creştine care ascundeau sub aspecte de cruciadă îmbietoare interese de expansiune teritorială şi
economică.)
Războiul ruso-turc. Participarea domnilor români. Acest război pornise de pe urma stărilor
anarhice din Ucraina. Această ţară ajunsese mărul de discordie între poloni (care o mai stăpîniseră şi
aveau nevoie de ea pentru ieşirea lor la Marea Neagră), turci şi ruşi. Nu s-ar fi ajuns desigur aci
dacă n-ar fi fost starea de dezordine şi permanentă frămîntare în care trăiau cazacii. Incapabili s-o
administreze, inapţi pentru disciplina muncii, turbulenţi, ei au aţîţat pofta de cucerire a vecinilor
amintiţi mai sus. Se desfac întîi de poloni, se supun turcilor, se desfac apoi şi de aceştia, se supun
ţarului şi sfîrşesc prin a provoca războiul între acesta şi turci.
Domnii români, atît Duca Vodă cît şi Şerban Cantacuzino, văzînd neunirea creştinilor, păziră
în această împrejurare credinţa către sultan. Ei merseră cu trupele lor, după cererea turcilor în tabăra
acestora şi luară parte la ridicarea unor fortificaţii. Iată cum povesteşte cronicarul acest episod: „Iar
cînd au fost anul 7188 (1680), ridicatu-s-au turcii cu mare paste şi cu mulţime de tătari de au mers
la Dohan Ghecet. Atunce au mers şi Şerban Vodă cu oaste muntenească şi Duca Vodă cu
moldovenii den porunca împărăţiei, de au şezut acolo pînă au făcut două cetăţi care le-au zidit
muntenii şi moldovenii. Iar Domnii şi cu Serascheriul au fost mai sus cu temeiul oştii, de păzea în
priajmă pînă s-au zidit cetăţile, şi apoi s-au întors la luna lui octombrie. Atuncea şi Şerban Vodă au
venit iar la scaunul lui, şi iar începu a se lupta cu toate nevoile ce-i venia de la turci...” 23
În continuare, cronicarul arată că Şerban Cantacuzino se grăbi să revină în scaunul său, unde
îl aşteptau mari greutăţi, îndeosebi de pe urma cererilor turceşti. Totodată ne lasă să vedem
îngrijorarea domnului muntean în faţa ameninţării otomane, şi mai ales fată de incapacitatea de
rezistenţă a creştinilor. 24
Duca Vodă ştie să se facă în această împrejurare foarte util. El mijloceşte pacea între turci şi
ruşi şi conduce astfel lucrurile încît este singurul care - datorită dibăciei - cîştigă din acest război. I
se dă - de către turci - domnia asupra Ucrainei, unde după cum ştiţi şi-a făcut palate, şi a domnit
administrînd cu talent şi cu energie, rechemînd populaţia fugară şi restabilind în sfîrşit ordinea şi
intensificînd producţia şi comerţul de vite. Fireşte că şi Sobieschi şi ruşii nu puteau fi mulţumiţi de
politica lui Duca în această împrejurare, însă se consolau gîndind că o administraţie moldovenească
asupra Ucrainei este totuşi preferabilă celei de-a dreptul turceşti (după cum şi turcii la rîndul lor îşi
dădeau seama că soluţia încorporării Ucrainei la domnia Moldovei este un compromis preferabil
stăpînirii ruseşti sau polone).
Iată deci un adevărat triumf al politicii de echilibru. Este forma optimă în care realizăm
funcţia de stat tampon între diferitele imperialisme atunci în ciocnire, împlinind totodată şi o foarte
21
Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, II, Bucureşti, 1876, p. 456.
22
Magazin Istoric, V, p. 20-21.
23
Ibidem.
24
Ibidem.